Când s-a înnoptat și oamenii de la pază au început să încuie ușile, m-am dus și eu de fiecare dată acasă, m-am culcat, iar a doua a zi am venit iar să văd avioanele. Și a treia, și următoarea...
2025 n-a adus nimic. Și nici n-a luat. Decât o bucată de timp, probabil mică, atâta timp cât și aia a dispărut în vreme ce eu priveam avioanele cum se ridică spre cer, așa că nu am băgat de seamă când a trecut de check-in. 2025 a lăsat îndărăt exact urma pe care o lasă pe cer avioanele, un abur la început dens, ca o funie lungă pe care păsările de fier o folosesc ca să sară coarda, mai apoi ca un fluture, sau ca o pasăre, sau ca o floare, sau ca o pană, sau ca o fată surâzând, sau ca o buburuză delicată, pentru ca mai apoi aburul acela să se împrăștie pe cer ca un pumn de confetti strălucitoare și să dispară în cele din urmă așa cum a apărut, discret, nebăgat în seamă, nicicum înțeles.
De cele mai multe ori 2025 s-a auzit ca un aeroport gol în care un bărbat îmbrăcat cu o cămașă albastră cu steluțe mici-mici aurii, un pulover vișiniu, blugi bleu și o jachetă maro din piele aspră cu fermoare aurii bate culoarele cu pași mărunți și apăsați, pași care n-au niciun țel, doar acela de a lăsa sunetele ghetelor de piele întoarsă să se lepede pe podea, pentru a fugi apoi către zidurile clădirii ca gândacii de bucătărie când se aprinde lumina. Toc, toc, toc se aud tocurile ghetelor din piele întoarsă pe podeaua de ciment a aeroportului mic și gol din orașul de provincie și mai mic și mai gol, întâi în capătul din dreapta, departe, în capăt lângă ferestre, pentru a fi auzite apoi de-a lungul culoarului, pe lângă chioșcul cu cafea și dulciuri, pe lângă automatul pentru plata parcării, pe lângă cel cu băuturi răcoritoare, pentru a se pierde în larma măruntă a celuilalt capăt unde e intrarea angajaților.
În 2025 n-a venit niciunul dintre avioanele pe care le-am așteptat. Nu erau nici mari, nici multe și recunosc, nici n-am așteptat cu îndârjire, cu însuflețire, cu scrâșnete de dinți. Ca să vină avionul pe care îl dorești trebuie să faci mult mai mult decât face un om obișnuit. Trebuie întâi să închizi ochii și să fii convins că avionul acela există. Altfel toată joaca aceasta de-a avioanele nu are niciun rost. Și cei mai mulți, inclusiv eu, aici greșesc, nu închid ochii suficient, nu strâng cu putere pleoapele și încă se mai vede prin deschiderea lor lumina zilei, ba chiar și o bucățică de lume. Iar dacă-i așa, lupta e pierdută, poți să aștepți tu avionul ăla până la Sfântul Așteaptă, că n-o să vină. Apoi pumnii trebuie strânși tare. Amândoi pumnii. Și nu oricum, ci cu degetul mare prins înăuntru între celelalte patru, ca și cum ai avea în suflet un secret pe care vrei să-l crești mare. Și abia după ce condițiile astea de baza sunt îndeplinite trebuie să începi să miști și tu ceva întru îndeplinirea visului, să aliniezi norii, să aranjezi păsările pe portativ, să duci soarele de colo-colo pe bolta ca să fie tot timpul lumină, să împletești dârele alea de abur într-o vestă fără mâneci și cu doi nasturi în față, șiii... ce-oi mai crede cuviință. Ei bine, eu n-am făcut nimic din toate astea, am urmărit doar avioanele cum aterizează și apoi se ridică iarăși la cer, uneori simplu, ca o frunză ridicată de vânt, alteori mai dificil...
Vom vedea ce-o mai aduce și 2026, dar 2026 va fi mai bun. Asta sunt sigur. Am învățat deja cum să strâng pleoapele până nu se mai vede nimic în afară, ci totul se desface înăuntru și cum să fac pumnii cuib pentru visuri.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)