Daniela Bejinariu este scriitoare și performer de poezie, în prezent lucrează la primul său roman și la al doilea volum de poezie. Explorează teme legate de sinceritate, identitate și libertatea expresiei.
Daniela a vrut să refuze acest interviu. Nu din lipsă de timp, ci dintr-un sentiment de onestitate radicală: "Voiam să refuz din sentimentul că sunt într-un spațiu de tranziție... simțeam că poate încă nu am ceva de zis."
Era un moment suspendat, între ce a fost și ce urmează, un timp în care identitatea nu se lasă încă fixată în definiții. Ne-am întâlnit exact în acest interval fragil. Scriitoare și performer de poezie, revenită în Dorohoi după ani de studii și proiecte culturale în București și Cluj, Daniela vorbește deschis despre crizele de după debut, despre presiunea familiei de a alege "o cale sigură" și despre nevoia de a rămâne sinceră într-o lume care cere forme finite.
Pentru Daniela Bejinariu, poezia nu este doar text, ci prezență, gest, voce. Un performance continuu în care scrisul devine un mod de a sta în lume fără mască. Interviul de mai jos surprinde acest moment de tranziție: unul în care căderea, familia, orașul de acasă și corpul devin părți din același proces de definire.
Antonia Zugravu: Cine este Daniela Bejinariu astăzi, dincolo de rolul de scriitor?
Daniela Bejinariu: Nu mă identific ca scriitor, ci ca performer de poezie. Acum, într-adevăr, m-ai prins într-un moment în care scriu la primul roman și la al doilea volum de poezie. Există o poezie care-mi place foarte mult, a lui Dan Sociu, și care rezumă, într-un fel, cine sunt acum. (își deschide telefonul și citește)
"Spăl și de o mie de ori mistria,
dacă-mi cere meșterul meu,
că pînă la urmă cine oi fi și eu
să-i pun la îndoială măiestria?"
Încerc să găsesc o cale a sincerității, după ce am simțit o criză internă destul de puternică după volumul de debut, New Era Eva. Sunt într-un proces de definire, ca noi toți. Cel mai fain lucru e că accept, în sfârșit, că sunt ca lutul sau ca o bucățică de plastilină.
A.Z.: Cum te-ai defini pentru un cititor care te descoperă pentru prima dată?
D.B.: M-aș defini ca lucrurile la care te aștepți, și apoi furia pe care ți-o creează pentru că nu sunt așa cum te așteptai. Există o dorință de a fi inedit prin sinceritate, prin descoperire, prin faptul că spun tot ce-mi trece prin cap, aproape ca un copil. O boală a sincerității.
A.Z.: Se simte o legătură puternică între tine și poezia ta. Cunoscându-te și în persoană, parcă se leagă altfel textele.
D.B.: Mulți oameni mi-au spus că le-a plăcut poezia mea abia după ce m-au cunoscut. Personalitatea mea adaugă la ceea ce fac. De asta spun că fac un fel de performance. Totul e un performance: dimineața te trezești și alegi cine vrei să fii sau ce poți face cel mai bun din timpul pe care îl ai.
A.Z.: Vorbeam cu o prietenă despre poeziile tale și a apărut replica: "Eu nu înțeleg nimic din poeziile astea". Iar ea a răspuns: "Înseamnă că e poezie bună".
D.B.: Asta face volumul doi. Vine într-un foarte concret. În primul volum am mers pe imagini fragmentate, care voiau să creeze o stare, să transmită emoții. Demonstra că nu trebuie să fie totul legat ca tu să simți ceva. În al doilea volum vreau să fac exact invers: să mă reinventez, să ajung la concretul simplu. La bucuria de a bea un ceai sau la un moment împreună, fără prea mult abstract.
A.Z.: Ai crescut în Dorohoi. Ce loc ocupă orașul în formarea ta?
D.B.: Un loc esențial. Cea mai valoroasă lansare de carte pentru mine a fost cea de la Biblioteca Municipală. Când eram mică mergeam mereu acolo, împrumutam cărți, stăteam pe capul doamnelor. A fost o închidere a cercului.
Și, fie vorba între noi, acasă este cel mai greu. Oriunde mergi, porți o mască socială. Dar acasă oamenii te-au văzut în toate versiunile tale. Nu ai cum să disimulezi. Primești o sinceritate brută, care te obligă să te crezi pe cuvânt.
A.Z.: Povestește-mi despre familia ta. Te-a influențat?
D.B.: Părinții mei sunt oameni pragmatici. Dar în spatele pragmatismului lor existau lucruri nerostite. Tata și-ar fi dorit să cânte la orgă, mama scria. (face o pauză) Cred că, într-un fel, eu sunt locul în care visele lor au avut timp să se manifeste.
Nu le-a plăcut că am ales această cale. Își doreau pentru mine ceva sigur. Dar datorită lor am avut timp să mă gândesc la poezie, să sondez latura asta artistică. Volumul meu vorbește despre ideea că toți suntem "cei chemați". Unii pur și simplu nu au condiția sau momentul să-și descopere artistul interior.
A.Z.: Ce cale ar fi vrut ei să alegi?
D.B.: Ceva sigur. Nu ar fi vrut să renunț la cea juridică. Apoi, în clasa a XI-a, voiam să fiu medic, doar pentru că puteam să învăț. Dar realitatea mea era total diferită. Când văd sânge, reacționez. (zâmbește)
Am făcut un master în managementul proiectelor. Îmi place ideea de a porni de la o idee și a construi pașii până ajungi la ceva concret. Poezia funcționează la fel. Te verbalizează. Te obligă să ai grijă la ce spui.
A.Z.: Cum arată procesul tău de scriere?
D.B.: Este absolut aleatoriu. Dacă cineva spune "nu avem lingurițe", mie îmi vine să scriu o poezie despre asta. Procesul e să rămâi deschis. Când te închizi, te blochezi singur. Dacă rămâi deschis la lume, te poate inspira orice, inclusiv o conversație auzită la Profi.
A.Z.: Resimți emoțiile fizic când scrii?
D.B.: Da. Poeziile care-mi plac vin cu o agitație mare în corp. Ori simt că încerc să fug, ori încep să scriu ce mă apasă. După ce iese poezia, se lasă o liniște completă în mine. La propriu.
E ca atunci când cazi din copac. Chiar și căderea e un fel de oprire. Un moment de repaus forțat, din care înveți ceva. Omul și când cade din copac, se odihnește.
A.Z.: Cât din tine ajunge în poezie? Ai limite?
D.B.: Scriu fără cenzură, dar revin asupra textelor. Scrisul uneori mă profețește, îmi anticipează viața. Îmi dau seama însă că anumite stări nu ar trebui să devină constante. Nu cred în victimizare. Totul ține de cum metabolizezi ce ți s-a întâmplat.
A.Z.: Cum este viața de scriitor, dincolo de evenimente și lecturi publice?
D.B.: E o viață normală, cu puțin mai mult joc cu rănile tale. Alegi să lași oamenii să umble acolo, să te doară, să-ți smulgă cojița de pe rană. (râde scurt)
Expunerea vine cu riscul de a fi văzut într-un mod în care tu nu te-ai proiectat. Mai ales la noi apare întrebarea: "cine mai e și asta?".
A.Z.: Ești introvertită. Cum funcționezi într-o mulțime?
D.B.: Mă simt foarte inconfortabil cu mulți oameni. Sunt introvertită și îmi place să am dreptul să nu fiu simpatică. Social suntem forțați să fim prezentabili.
La evenimente, însă, nu e vorba despre mine, ci despre poezie, despre mesaj. Sunt momente când plâng de furie că trebuie să ies din confort, dar știu că nu o fac pentru mine.
A.Z.: Ce le-ai spune tinerilor care vor să scrie, dar se îndoiesc?
D.B.: Doar scrie. Dacă simți, dacă ai o voce care-ți spune ceva, nu ai nevoie de mai mult. Scrie. Scrie. Scrie. Gândește-te la oamenii care ar avea nevoie să citească acel text. Poate fi ca o lingură pentru cineva care vrea să mănânce ceva cald.
Pentru Daniela Bejinariu, scrisul rămâne un proces continuu de căutare. Dacă în volumul de debut New Era Eva a explorat fragmentarea și căderea, acum se îndreaptă, cu intenție clară, spre concret și comuniune, rămânând fidelă ideii că poezia este o alegere zilnică de autenticitate. "Pur și simplu, scrisul nu mă lasă pe mine" mi-a rămas ca idee centrală a acestei conversații cu Daniela Bejinariu.