Dezvoltat pornind de la atelierele coordonate de Mihai Păcurar (Teatru devised), Maria Manolescu (Dramaturgie colaborativă), Ciprian Făcăeru și Andrei Păun (Tehnologii emergente) și de la masterclass-urile susținute de colectivele She She Pop și Dead Centre, proiectul a devenit un laborator de cercetare aplicată a practicilor colaborative în teatrul românesc contemporan.
Interviurile din seria Cine face teatrul viitorului? (pe care vă invităm să le citiți pe LiterNet în perioada următoare) documentează parcursul și etapele proiectului, atât ca jurnal de proces, cât și ca material metodologic. Ne propunem, astfel, să transformăm experiențele echipei de creație într-o mini-metodologie de lucru colaborativ, care poate fi accesată de oricine caută un mod de a crea fără a se sprijini pe reflexele teatrului ierarhic, și, totodată, într-un corpus de practici care pot fi revizitate, contestate și rafinate în proiectele viitoare ale H.O.T. Collective.
*
Alina Pietrăreanu este regizoare de teatru și scriitoare. E preocupată de arta hibridă, experimentală și socială. Printre cele mai recente proiecte ale sale se numără: Teatrul viitorului (Teatrul Point, București), Totul se întâmplă acum (REACTOR de Creație și Experiment, 2025), Papiloma Party (Teatrul Dramaturgilor Români, București, Premiul pentru cea mai bună regie la festivalul Undercloud 2025) și Ziua în care a luat foc pământul (Casa Kerim, București, 2024). A debutat în literatură cu romanul Să trăiești cu o presiune constantă (Paralela 45, 2022). În mediul audio, este co-scenaristă și regizoare a serialului Orbis (nominalizat la Premiile UNITER 2023). Este președinta H.O.T. Collective și directoarea artistică a Festivalului Internațional de Arte Performative Ecosistem.
Daria Ancuța: Înainte să discutăm despre H.O.T. Collective și Teatrul viitorului, îți propun să aruncăm o privire în trecut și să ne ghidezi prin parcursul tău profesional de până acum. Nu trebuie să fie neapărat un short bio formal, ci, mai degrabă, o incursiune prin momentele / întâlnirile / proiectele pe care le consideri fundamentale pentru formarea ta artistică.
Alina Pietrăreanu: Cred că încă de la grădiniță aveam o problemă cu autoritatea, apoi la școală, apoi la facultatea de teatru. Toate aceste ocazii să experimentez toxicitatea autorității m-au făcut să am o relație dificilă cu formele autoritare și să încep să le chestionez în tot ceea ce fac. Cât de fluide sunt, de fapt, aceste granițe ale puterii într-un proces și care sunt bazele ca acest proces să fie unul sănătos pentru toată lumea? Cât de fluide sunt granițele realității noastre și care e modul în care ajungem să coabităm cu lumea care ne compune? Privind viața mea din copilărie până în prezent, cred că astea au fost unele dintre temele mele principale de gândire, formulate în diverse moduri de-a lungul anilor. Și temele mele de creație și-au tras seva tot din aceste întrebări și au călătorit prin diverse subiecte până acum.
De când m-am apucat de teatru, am avut această dorință de a fi parte sau de a forma un colectiv de artiști care să experimenteze împreună diverse idei care îi macină. În 2020, am fondat Șangri-La Artistic Ground, care s-a metamorfozat, sau mai bine zis, s-a maturizat, acum câteva luni în H.O.T. Collective (Hands on Theatre Collective). Fiecare proiect pe care l-am inițiat cu asociația a pornit dintr-o reală nevoie de a spune sau de a face ceva. De-a lungul anilor, colectivul și-a schimbat mult forma, membrii, și-a clarificat direcțiile și a început să intre în circuitul cultural cu normă întreagă.
Aici am făcut câteva proiecte foarte importante pentru mine, unul dintre ele fiind Papiloma Party, un spectacol despre HPV, cu care am luat și premiu la Undercloud 2025 (text disponibil pe LiterNet aici). Alt proiect important al colectivului este Festivalul Internațional de Arte Performative Ecosistem, festival cu care ne-am propus anual să luăm contact cu alți artiști cu practici similare din Europa și să creăm o punte între scena independentă internațională și cea locală.
Eu sunt dramaturgă și regizoare. Mi-a luat ceva timp să îmi spun așa fără să simt că plusez cam tare. Încă mă simt așa uneori, dar tot mai rar.
D.A.: Când te uiți înapoi la perioada facultății și la primele tale proiecte în teatru, simți că ai întâlnit undeva germenii unui proces de lucru realmente colaborativ? Sau ai intrat în contact cu ideea de teatru devised abia mai târziu?
A.P.: Târziu. Adică aveam în cap o modalitate asemănătoare de lucru care mi se părea mai logică și mai interesantă decât cea clasică, dar nu știam exemple concrete de trupe care să o practice frecvent, doar ce mai citeam prin cărți. Cred că teatrul căruia îi sunt eu recunoscătoare pe viață este REACTOR de Creație și Experiment, singurul loc în care mă simt acasă când merg în Cluj. Am văzut câteva spectacole de la ei care mi-au schimbat viața, apoi am fost în rezidența de dramaturgie Drama5 (volumul rezultat din rezidența din 2024 e disponibil pe LiterNet aici), apoi am făcut un stagiu de practică acolo în cadrul masterului, apoi am făcut un spectacol, Totul se întâmplă acum. Toate astea sunt unele dintre cele mai puternice experiențe formatoare de care am avut parte în țară.
D.A.: Ai avut vreo prejudecată despre procesele de creație non-ierarhice pe care ai demontat-o acum, în timpul repetițiilor la spectacol?
A.P.: E o întrebare bună. Chiar înainte să începem laboratorul, eu am lucrat la spectacolul Totul se întâmplă acum, de la Reactor, pe niște principii destul de asemănătoare cât să vin cu un orizont de așteptări destul de realist. Și când spun realist, mă refer la faptul că se pot face enorm de multe lucruri și că deschide posibilități infinite. Cred că am fost inspirate la casting și am găsit cei mai potriviți oameni, care au avut abilitatea să creeze un trip comun și să întindă corzile realității la maximum.
Cred că e nevoie de răbdare, înțelegere și multă joacă. Și de o disponibilitate constantă în redefinirea rolurilor fiecăruia, a ideii de devised, a ideii de teatru și a propriilor idei în general.
D.A.: Cum îți imaginai relația cu echipa la începutul proiectului? Cu ce speranțe / proiecții, dar și cu ce temeri / incertitudini ai intrat în sala de repetiții? Ce s-a schimbat pe parcurs?
A.P.: La început, toată lumea e mai serioasă. În etapa aia, toată lumea cam adulmecă terenul: ce glume se fac aici, cine ce mănâncă, cine ce bea, cui îi place teatrul clasic, ce griji are fiecare și tot așa. Acea scurtă perioadă mi se pare că poate da tonul atmosferei din întregul proiect, așa că eu mă bucur mult când începe să se spargă gheața și să ne simțim real bine că suntem acolo împreună și că facem asta, spectacolul nostru.
Îmi era teamă de multe. Îmi era teamă că nu o să găsesc improvizații care să genereze lucruri în ei, că nu o să știu cum să leg tot materialul, că o să ne simțim cringe unii cu alții la bere, că o să avem viziuni prea diferite. Din fericire, ne amuză cam aceleași lucruri și avem cam aceleași valori. Repetițiile noastre au fost, în primul rând, o oază de râs și de epifanii filosofice. Eu cred mult în trip-uri colective în artă. Am sperat să ne găsim trip-ul colectiv și să ne ducem puternic pe el. Și, din fericire, chiar asta facem. Știu că asta poate crea confuzie pentru o parte din echipă, obișnuită cu ierarhii mai clasice, sau cu spectacole care ajung într-un final să aibă un fir roșu mai clar.
Rolul meu ca regizoare într-un astfel de proces ține foarte mult de o muncă invizibilă, în care să-mi dau seama tot timpul care e direcția cea mai diferită și cea mai organică, pe ce butoane să apăs ca să ajungă echipa acolo fără să impun eu o viziune, când să fiu deschisă ideilor, când să opresc fluxul de idei ca să nu devină superfluu și multe altele. Pe cât de riscant mi se pare acest gen de proces, pe atât de satisfăcător și revelator este, de fapt.
D.A.: Care sunt câteva idei / principii care au rămas cu tine în urma celor trei ateliere și două masterclass-uri din prima parte a proiectului?
A.P.: De la She She Pop au rămas cu mine câteva joculețe pe care le-am făcut cu ele și principiul jocului ca material dramaturgic în sine. De la Dead Center, pe care îi ador, a rămas cu mine ideea că e important să ai încredere în trip-ul tău și să te duci până la capăt. De la atelierul cu Mihai Păcurar, pe care îl ador de asemenea, am rămas cu vibe-ul general că ce se întâmplă aici și acum e cel mai valoros material și să învăț să fructific orice circumstanță. Totodată, prin întâlnirea cu Mihai mi s-a mai pus ordine în gândurile vechi legate de suprapunerea de medii și de planuri, idei cu care am lucrat încă de la Cluj, la spectacolul de dinainte. De la Maria Manolescu am învățat mai multe exerciții de dramaturgie și de dramaturgie în mișcare, dar și câteva sintagme-cheie care pe mine m-au ajutat mult în clarificarea scopului atunci când mă rătăceam. Voi da doar un exemplu: punerea pe scenă a procesului de lucru. Nu voi detalia fiindcă farmecul cred că îl are fix faptul că fiecare își poate traduce asta în funcție de nevoile sale din acel moment. Iar de la atelierul cu Ciprian Făcăeru am rămas cu ideea că tehnologia e fascinantă și că ne poate influența spectacolele de teatru chiar și când nu apare pe scenă, atunci când e folosit în cadrul dramaturgiei un limbaj de gândire gamificat.
D.A.: Au existat momente de blocaj colectiv? Cum a arătat un astfel de moment și cum ați reușit să îl dezamorsați împreună?
A.P.: În orice proces există momente de blocaj. Ce am realizat în ultima vreme e că blocajul nu e ceva rău, e doar o etapă la fel de necesară ca toate celelalte din cadrul procesului. Așa că acum am conștientizat mai clar că vine un moment de blocaj, m-am dat un pas în spate să văd un pic de ce se întâmplă, ce vrea să schimbe și cam în ce direcție se cere să virăm.
Cred că e necesar ca grupul să vorbească deschis despre ele. Eu am propus sau am condus discuția înspre subiect de câte ori am simțit că planează deasupra noastră. Cred că o modalitate, în care eu personal cred, e să propui echipei, prin atitudinea ta, să nu mai vedeți momentele de blocaj ca pe niște bombe cu ceas care trebuie dezamorsate, ci mai degrabă ca pe niște dileme interesante la care să vă gândiți împreună. Și când apar tensiuni, ca să nu se mărească, cred că ele trebuie privite cât mai frontal în ochi, cât mai repede și cât mai sincer. O altă lecție importantă pentru un regizor care vrea să experimenteze un proces devised ar fi: cât de mult are fiecare membru al echipei disponibilitatea să facă asta nu e numai în mâinile tale, e și în mâinile fiecăruia. Cred că e important să învățăm să acceptăm unde e fiecare dintre noi în acest proces, să facem tot ceea ce ține de noi să creăm aceste spații safe, dar să nu ne învinovățim suplimentar de câte ori există un clash. Clash-urile cred că vor exista oricând și important e nu să le evităm total (fiindcă atunci e posibil să consumăm prea multă energie în această anxietate a drobului de sare), ci să știm să le facem față atunci când apar.
D.A.: Ce ai descoperit, foarte concret, despre felul în care lucrează actorii atunci când nu există roluri prestabilite sau un material dramaturgic pre-existent? Ai simțit vreodată că așteaptă de la tine (ca regizoare) o direcție, ceva concret, care să ancoreze căutările voastre, chiar dacă încă de la început cadrul de lucru a fost definit ca unul non-ierarhic?
A.P.: Pentru unii a fost cât se poate de eliberator. Pe alții i-a blocat câteodată. Îmi imaginez că pentru actori sau restul echipei e ciudat ca brusc să îți pui probleme legate de spectacol pe care nu ți le-ai pus niciodată, să simți că părerea ta contează întotdeauna. Obișnuințele și fricile cu care intră fiecare în acest proces sunt mult mai vizibile și uneori mult mai greu de depășit decât într-un proces clasic. Uneori, am oferit lucruri mai concrete, în special la nivel de structură. Alteori am încercat să explic că nu căutăm un anumit gen de concretețe. Alteori am încercat să le declanșez anumite răspunsuri prin ceea ce lucram, fără să le spun explicit. Eu simt că am învățat multe și cred că dintr-un proces ca acesta există tot timpul uși noi care se deschid.
D.A.: De obicei, în procesele colective, există o fază în care totul pare "mult prea mult": prea multe idei, prea multe direcții, prea multe posibilități. Asta se întâmplă pentru că improvizațiile pot fi generative sau pot duce în zone complet ocolitoare. Cum ai făcut, ca regizoare, diferența dintre materialul util și materialul care rămâne strict la nivel de exercițiu de improvizație?
A.P.: Când ajungi la momentul în care trebuie să începi să faci colajul, să păstrezi anumite momente, să le modifici pe altele, să le tai de tot pe altele, e greu. Sunt mai multe momente de kill your darlings. Dar e important pentru mine să rămân cât pot de obiectivă și să testez foarte onest ce merge cu adevărat în organismul spectacolului care începe să apară. Cred că e important să testezi cât mai multe idei. Eu stăteam nopțile acasă să mă gândesc la tot felul de variante și propuneri, dar știam că nu vreau să le păstrez fix așa, voiam doar să le fac să stârnească adevăratele variante care se nasc în acel spațiu dintre noi. Ușor, ușor au început să apară lucruri care rămâneau în noi, la care se ajungea mai des, care se legau cu altele care apăreau și de la un punct încolo a început să se simtă destul de natural ce încape și ce nu. După ce ți se clarifică structura, e ca un schelet. Nu știi exact ce o să pui pe el, dar ai deja o idee.
D.A.: Ce element al practicii colaborative ți-ar plăcea să rămână ca "moștenire" pentru viitoarele proiecte ale HOT Collective?
A.P.: Această atenție la ceea ce se naște natural dintr-o întâlnire.
D.A.: Last but not least, de ce teatrul viitorului? Și ce prevezi că te va preocupa din punct de vedere creativ în următoarea perioadă?
A.P.: Pentru că mi se părea imposibil să-mi imaginez un viitor care să nu mi se pară prea scary. Și pentru că mă întreb constant ce sens are ceea ce fac. Am observat că discursul meu e foarte autoreflexiv momentan, mă întreb foarte des care va fi locul teatrului în societate, cât să aducă cu adevărat ceva benefic. Cred că o să mă întreb tot timpul, și vor apărea diverse răspunsuri pe drum. Și în funcție de aceste răspunsuri, vor apărea și ideile pentru următoarele proiecte.
(foto din repetiții și spectacol: Patricia Preda, Alina Bracaci)