Dezvoltat pornind de la atelierele coordonate de Mihai Păcurar (Teatru devised), Maria Manolescu (Dramaturgie colaborativă), Ciprian Făcăeru și Andrei Păun (Tehnologii emergente) și de la masterclass-urile susținute de colectivele She She Pop și Dead Centre, proiectul a devenit un laborator de cercetare aplicată a practicilor colaborative în teatrul românesc contemporan.
Interviurile din seria Cine face teatrul viitorului? (pe care vă invităm să le citiți pe LiterNet în perioada următoare) documentează parcursul și etapele proiectului, atât ca jurnal de proces, cât și ca material metodologic. Ne propunem, astfel, să transformăm experiențele echipei de creație într-o mini-metodologie de lucru colaborativ, care poate fi accesată de oricine caută un mod de a crea fără a se sprijini pe reflexele teatrului ierarhic, și, totodată, într-un corpus de practici care pot fi revizitate, contestate și rafinate în proiectele viitoare ale H.O.T. Collective.
*
Robert Ioan este actor, absolvent al Facultății de Teatru și Film, UBB Cluj-Napoca, cu master în actorie de film la Universitatea de Arte din Constanța. Practica sa explorează teatrul social-politic și procesele colaborative și experimentale de tip devised, abordând arta dintr-o perspectivă critică asupra prezentului.Și-a completat formarea prin programe de lucru și cercetare artistică alături de companii și colective ca Dead Centre, She She Pop, Teatrul Spălătorie și Odin Teatret, dar și cu artiste și artiști precum David Barnett (pe metoda lui Bertolt Brecht), Alicja Rogalska, Mihai Păcurar și Maria Manolescu.
Daria Ancuța: Înainte să discutăm despre H.O.T. Collective și Teatrul viitorului, îți propun să aruncăm o privire în trecut și să ne ghidezi prin parcursul tău profesional de până acum. Nu trebuie să fie neapărat un short bio formal, ci, mai degrabă, o incursiune prin momentele / întâlnirile / proiectele pe care le consideri fundamentale pentru formarea ta artistică.
Robert Ioan: Am avut câteva întâlniri foarte frumoase până acum, care cred că au rămas cu mine și care m-au făcut mai conștient de posibilitățile mele ca actor și creator. În primul rând, aș menționa întâlnirea mea cu Ama Beschieru, colega mea din facultate și prietena mea, alături de care am realizat de la zero spectacolul ANGAJAȚI-MĂ!, un spectacol despre pregătirea actorilor pentru piața muncii din domeniul nostru. Aici am lucrat pentru prima dată într-un mod colaborativ, non-ierarhic, complet de la zero, demersul pornind de la o documentare realizată cu actrițe și actori care au terminat facultatea în perioada 2020-2023.
O altă întâlnire foarte importantă a fost lucrul cu Catinca Drăgănescu la spectacolul Reconstituirea, unde am simțit din nou că am un input important și că sunt înțeles și ascultat. Am început să am încredere în instinctul meu.
O a treia întâlnire semnificativă a fost colaborarea cu Platforma de Teatru Politic și cu David Schwartz, în cadrul căreia am participat la mai multe ateliere care cred că mi-au clarificat și mai mult ideile și dorințele legate de teatru și de sensul pe care îl are, pentru mine, să fac teatru.
Bineînțeles, workshop-urile și atelierele la care am participat de-a lungul timpului au fost extrem de importante. Aș enumera aici câteva întâlniri relevante: Eugen Jebeleanu, Teatrul Spălătorie, David Barnett, Mihai Păcurar, Maria Manolescu. De asemenea, cred că din fiecare spectacol la care am lucrat am avut câte ceva de învățat și încerc să rămân cât mai deschis la experiențe noi, păstrându-mi însă poziția față de unele lucruri pe care le consider importante.
D.A.: Când te uiți înapoi la perioada facultății și la primele tale proiecte în teatru, simți că ai întâlnit undeva germenii unui proces de lucru realmente colaborativ? Sau ai intrat în contact cu ideea de teatru devised abia mai târziu?
R.I.: Mă bucur că m-ai întrebat despre facultate, pentru că m-aș fi simțit vinovat să nu o menționez ca pe o întâlnire importantă. Pentru mine, facultatea de actorie pe care am făcut-o a funcționat; am simțit că mi-a oferit un start bun și, da, unul destul de colaborativ. Profesorii ne dădeau foarte multe teme - scene, extratexte - pe care trebuia să le pregătim de pe o zi pe alta. De multe ori lucram în doi sau trei, sau eram lăsați să construim momente de grup, să rezolvăm scene pentru examen.
De multe ori ne certam, dar veneam și cu ceva, oricât de mic. Era un antrenament constant de a veni cu propuneri, de a fi creativ. Eu cred foarte mult în actorul care propune. Cred că actorul are nevoie de un univers propriu, pe care să își dorească să îl exprime. Asta este ceva ce am deprins în facultate. Sigur, nu aveam neapărat o bază teoretică legată de ce înseamnă devised, nu am avut cursuri despre asta, iar ce înseamnă devised și cât de mult poate fi ceva devised sau nu cred că este o discuție în sine. Dar a fost, cu siguranță, ceva care m-a ajutat să înțeleg acest fenomen mult mai bine.
D.A.: Care sunt câteva idei / principii care au rămas cu tine în urma celor trei ateliere și două masterclass-uri din prima parte a proiectului?
R.I.: Cred că, mai degrabă decât niște principii foarte clare, formulate ca reguli de neîncălcat, au rămas cu mine un anumit mod de a negocia, în timp real, relațiile și dinamicile dintre noi: inputul personal pe care îl are fiecare, felul în care gestionăm acest lucru în timpul unei improvizații, cum avem grijă unii de ceilalți, când să apeși pedala și când să nu.
Când lucrezi devised, cred că este foarte important să fii în contact cu ceea ce înseamnă prezența ta pe scenă, poate chiar mai mult decât într-un proces de lucru, să-i spunem, clasic. Pentru mine, grija față de această prezență și felul în care poate fi potențată, atât a mea, cât și a colegilor mei, este ceva ce am deprins încă din primele săptămâni de lucru, în cadrul workshop-urilor, și care a rămas o preocupare constantă în felul meu de a lucra.
D.A.: Teatrul devised necesită un nivel foarte ridicat de încredere reciprocă între toți membrii echipei de creație. Cum s-a construit în cazul vostru această încredere?
R.I.: Răspunsul aici se leagă de ce-am zis înainte. Încrederea s-a construit în timpul workshop-urilor, muncind împreună și petrecând foarte mult timp la lucru. Cu cât am lucrat mai mult împreună, cu atât am căpătat mai multă încredere și ne simțeam în siguranță să propunem. Au fost și momente în care încrederea se mai pierdea, dar cred că, într-un grup, e normal să provoci din când în când neînțelegeri, fie dintr-o neatenție, fie dintr-o libertate care poate deranja pe cineva. Ființele umane sunt foarte complexe, dar, la finalul zilei, dacă discuți și îți ceri iertare, cred că nivelul de încredere se poate recăpăta.
Aș mai adăuga că, pentru mine, orice tip de teatru făcut bine, cu o miză clară, necesită un anumit nivel de încredere. Sigur, poate mai puțin decât într-un proces care pornește dintr-o zonă foarte personală, dar rămâne ceva important în orice fel de lucru: încrederea în munca pe care o facem și în persoanele cu care lucrăm. Altfel, procesul devine foarte greu și enervant. Aici intervine și respectul față de meseria asta, un lucru în care eu cred foarte mult.
D.A.: Au existat momente de blocaj colectiv? Cum a arătat un astfel de moment și cum ați reușit să îl dezamorsați împreună?
R.I.: Blocajele au fost destul de puține și s-au rezolvat repede. Mai apăreau, să zicem, blocaje mici, când nu mai aveam energie să propunem sau nu mai știam în ce zonă să căutăm, dar le-am depășit destul de simplu - pur și simplu făcând ceva, oricât de mic. E incredibil cum poți construi o scenă pornind de la o prostie. Cred că trebuie doar să renunți la preconcepții despre cum ar trebui să arate lucrurile și atunci poți să treci peste. Șansele de a rezolva blocajele stând pe scaun sau doar cu pixul sunt, pentru mine, destul de mici; trebuie să încerci să faci ceva - o mică tâmpenie, poate se naște o scenă, sau reiei o improvizație și încerci altceva. Îți dai o temă. Pur și simplu, faci ceva.
A existat și reversul medaliei. La un moment dat aveam mult material și trebuia ordonat la rece. Ne-am mai luat pauze în care doar discutam logica unei structuri, de ce-uri, lucruri mai boring. Trebuie să faci și asta dacă vrei să se înțeleagă ceva din spectacol. Cred. Sau nu știu, nu sunt adeptul regulilor sau al rețetelor.
D.A.: Te-ai confruntat cu frica de a te expune în fața echipei în etapele de improvizație? Cum ai depășit-o?
R.I.: Din fericire, am un simț al penibilului destul de slab dezvoltat. Și dacă lucrez cu oameni faini, cu care am interese comune, aproape că nu-l mai simt deloc. M-am simțit foarte liber să propun orice în proiectul ăsta.
D.A.: Ai simțit nevoia de structură mai clară în vreun moment? Sau, dimpotrivă, ai simțit că libertatea completă pe care o oferă la început un astfel de proces îți provoacă creativitatea?
R.I.: Pe alocuri, da, și mi-a fost puțin frică la început de acest viitor incert. La propriu. Simțeam nevoie de un an fix sau de o perioadă istorică despre care să discutăm. Destul de rapid, însă, în proiect, ne-am dat seama că nu despre asta este vorba. Spectacolul nu oferă o variantă de viitor fixă și cred că tocmai aici își capătă coerența și concretețea: faptul că nu ne putem imagina un viitor devine, în sine, un posibil viitor. Pentru mine, așa s-a născut structura, firul pe care să-l urmărim. A fost ceva care s-a născut organic.
D.A.: Ce crezi că ai putut oferi echipei în mod constant? Și ce crezi că nu ai reușit să le oferi celorlalți?
R.I.: Am încercat să fiu atent la nevoile tuturor, fără să uit de ale mele. Am venit cu idei și am muncit cât de mult am putut. Cred că am fost simpatic și, pe alocuri, amuzant. Am încercat să aduc o energie bună la lucru și să contribui la a duce lucrurile mai departe.
Cât despre ce n-am reușit, mă gândesc că poate aș fi putut uneori să fiu mai răbdător cu anumite aspecte. Am problema asta: uneori vreau ca lucrurile să iasă repede. Dar, încep să înțeleg că unele lucruri ar trebui să se creeze în ritmul lor natural.
D.A.: Ce element al practicii colaborative ți-ar plăcea să rămână ca "moștenire" pentru viitoarele proiecte ale H.O.T. Collective?
R.I.: Cred că ceea ce am zis mai devreme rămâne valabil: această negociere în timp real, principiul de a descoperi împreună în timpul lucrului, mai degrabă decât să vii cu ceva pregătit dinainte, încrederea la locul de muncă și dorința de a duce lucrurile mai departe.
Ar mai fi niște principii de joc pe care le-am descoperit în acest proiect: un anumit joc cu identitățile noastre și cu spațiile temporale pe care încercăm să le prezentăm. Această dimensiune a fost foarte interesantă. Am descoperit că grupul avea o calitate naturală de a călători în timp și spațiu. Poate sună abstract sau poetic, dar pe alocuri chiar a fost așa. Sper să păstrăm acest tip de ludic și în proiectele viitoare.
D.A.: Last but not least, de ce teatrul viitorului? Și ce prevezi că te va preocupa din punct de vedere creativ în următoarea perioadă?
R.I.: Pe mine, în primul rând, mă interesează viitorul lumii din punct de vedere social-politic, dar și viitorul în artă, desigur. Mi se pare foarte interesant faptul că nu ne putem imagina un viitor clar. Pentru mine, variantele de viitor, așa cum arată lumea acum, nu sunt prea favorabile, iar o altfel de lume pare tot mai improbabilă, idealistă, uneori chiar periculoasă. Cred că ne aflăm într-un impas colectiv - și spun colectiv, nu individual. În teatru, mi se pare foarte valoros să surprinzi mentalul colectiv. Sper că nu sună pretențios; pentru mine e ceva concret. Sunt lucruri care fierb în societate, iar impresia mea e că acest viitor incert e foarte prezent în lumea noastră. Recomand, apropo, cartea lui Mark Fisher, Realism capitalist.
Sunt câteva teme care mă preocupă și pe care mi-ar plăcea să le explorez mai departe. În primul rând, mă interesează temele economice și relațiile de la locul de muncă. Mi-ar plăcea să mă uit mai atent la mai multe domenii din jurul meu. E frumos că teatrul a devenit mai autoreflexiv, dar am lucrat mult în această direcție și acum mi-ar plăcea să mă uit mai mult în jur.
În același timp, mă atrage și o dimensiune mai poetică, mai filosofică, mai experimentală. Ador să vorbesc despre idei, ador conversațiile de cârciumă. Mi-ar plăcea să abordez teme precum relativismul, tribalismul sau dificultatea de a ajunge la un consens social-politic. Și, structural, mă interesează intersecția dintre cinema și teatru: cum poți lucra în aceste convenții, cum le poți combina sau sparge? Mă interesează conflictul - poți face un scenariu fără conflict? Ce înseamnă conflictul? Și, de fapt, toate întrebările astea mă motivează să merg mai departe.
(foto din repetiții și spectacol: Patricia Preda, Alina Bracaci)