Am apreciat felul firesc și deschis în care a împărtășit fiecare emoție, fiecare frică și fiecare decizie creativă, de la casting până la secvențele cele mai solicitante. Am simțit cum se construiește o relație de încredere între actor și personaj și cum această încredere, la rândul ei, ajunge să atingă spectatorul, lăsând o amprentă profundă și durabilă.
Mara Iulia: Care a fost momentul zero dintre tine și proiectul Plaha?
Anamaria Rusu: Când au zis de proiectul Plaha, care inițial nu avea o denumire sau căruia denumirea i-a venit un pic mai târziu, era perioada în care Igor Cobileanski lucra la scenariu, alături de Val Butnaru și de Alex Cozer. Eu nu știam lucrurile astea, știam doar că lucrează pentru un proiect și că urma să fie despre Vladimir Plahotniuc. Dar nu aveam nicio idee că aș putea face parte din acest proiect sau că ar fi vreun rol pentru care să dau casting. Asta a fost momentul zero, când am început ușor-ușor să citesc despre Vladimir Plahotniuc. Știam povestea cu furtul miliardului de euro, dar nu știam mai mult. Era o zonă gri în capul meu, mi se părea că în orice țară din Europa se petrec chestiuni de genul acesta, de corupție.
Pe urmă, nu o să uit niciodată: eram în tren cu Ada Lupu și cu un alt coleg de spectacol. Noi veneam de la FNT, deci din București, și urma să jucăm la Chișinău după. Și aflu că ar trebui să dau casting pentru un rol. M-am emoționat foarte tare, am intrat în panică. M-am gândit: e Igor. Eu l-am apreciat pe Igor dintotdeauna foarte tare. Îl cunosc. Știu de el de mică. Tatăl meu mi-a arătat toate scurtmetrajele lui Igor. Deci am crescut cu ele. Am crescut cu... Când se stinge lumina (scenariul acestui scurtmetraj a apărut pe LiterNet. Scenariul și filmul sunt disponibile aici). Apoi am ajuns în Chișinău, am cunoscut echipa de producție. Pe atunci, locuiam în Iași și lucram ca prezentatoare de emisiune la un post din Iași. Mi-am spus: vreau să cunosc un pic lumea asta. Și am întrebat dacă nu ar avea nevoie de cineva la producție, în cazul în care nu fac bine la casting, dacă nu e pentru mine rolul, măcar să fac parte din proiect într-un fel. M-a ajutat foarte mult să simt că fac parte din asta și să aud: "Da, avem nevoie", chiar dacă nu aveam nicio idee despre producție, fiind complet "căzută din lună" și, în general, o persoană care se judecă foarte tare, foarte critică cu ea însăși, și care își dorește ca, dacă învață ceva pentru prima oară, să o facă foarte bine.
Am avut și experiențe neplăcute de-a lungul timpului, mai ales la castinguri și în teatru. Unele au fost destul de dezamăgitoare. Toate aceste experiențe m-au învățat că n-ar trebui niciodată să las pe nimeni să mă umilească. Și că niciodată un artist n-ar trebui să se lase umilit de nimeni. Și nu doar un artist: un om, o ființă. Retrag tot ce am spus: o ființă, nici măcar un șoricel n-ar trebui vreodată să se umilească pentru nimic în lume...
Apoi a urmat castingul pentru Plaha, care a fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit vreodată. Nu mi s-a întâmplat niciodată să primesc atâta încredere din partea unui regizor. Apoi eram într-o sală, într-un birou, cu Igor, un coleg care era asistent de regie, asistentul trei de regie și celălalt actor din serial, medicul Arapu, interpretat de Andrei Sochircă. S-a pornit camera și am simțit, pur și simplu, cum mi se face loc. Cum mi se face loc să mă exprim, să o aduc pe această Rodica, pe care o iubesc din tot sufletul, să-i dau spațiu și să o las un pic să se exprime prin mine. Am primit toată încrederea asta, tot ajutorul, printr-o blândețe și o grijă pe care nu le mai întâlnisem până atunci. Asta era proba, secvența din spital, prima secvență din episodul 2, o secvență grea și solicitantă. Toată încrederea asta m-a copleșit și cred că e foarte importantă, în general, în relațiile interumane, dar mai ales în artă. Cred că fără încredere nu se întâmplă magia. Și cred că fără încredere nu reușești să construiești nimic cu adevărat și să atingi detalii foarte sensibile.
M.I.: Rodica pare să funcționeze ca o lentilă prin care spectatorul vede întreaga rețea de corupție. Cum te-ai simțit știind că porți pe umeri o responsabilitate narativă de acest calibru?
A.R.: M-am gândit la asta, e un detaliu atât de subtil. Pentru că, da, personajul Rodica este un liant și un dezvăluitor, dar are un aport foarte mic, aproape insignifiant, în rezolvarea problemei. Rodica reușește doar, într-un moment de criză, să aducă lucrurile la cunoștința oamenilor și apoi dispare. Apoi lasă problema în mâinile celor care au puterea, care au posibilitatea, care pot afla informațiile respective. M-am gândit că acest moment, complet uman și de înțeles, în care ea se retrage brusc și spune "nu", este extraordinar. Mi s-a întâmplat mie, în viața mea, de foarte multe ori, să fiu foarte sigură că vreau să fac ceva, până în momentul în care chiar trebuie să fac acel lucru și să spun: "Nu, nu, nu, nu, nu. Mă retrag. Nu vreau să fac asta."
Nu am simțit neapărat o presiune sau o apăsare. Nu știu exact cum să pun în cuvinte, dar nu am simțit greutatea firului narativ. Mi se pare că Rodica este o fată simplă, foarte sensibilă, dar într-un sens extrem de bun, cu care rezonezi. Secvența din maternitate a fost foarte grea pentru mine, dar mi-a plăcut foarte mult, pentru că am simțit-o cu o emoție teribilă. A fost cu adrenalină, cu panică, cu "vai, vai, vai", cu emoții foarte mari, pentru că a fost prima mea zi de filmare. Era și prima zi de filmare din proiect, pentru că noi am filmat secvența din maternitate pe 30 noiembrie 2024. A fost presiune, dar nu am gândit: "mamă, ce personaj greu, n-o să reușesc să-l înțeleg". Cred că am înțeles-o foarte bine și, pur și simplu, am luat-o în mine.
M.I.: Am observat că Rodica trăiește într-un univers marcat de trei tipuri de tensiune: politică, interumană și psihologică. Cum ai redat, prin nuanțe actoricești, complexitatea unei femei prinse între fragilitate și reziliență?
A.R.: Rodica, în episodul 2, este extrem de lucidă și extrem de conștientă de ce se întâmplă și unde se află. Eu nu am considerat că Rodica înnebunește în momentul în care naște și își dă copilul. În momentul în care are loc evenimentul vânzării copilului, ea reacționează absolut normal. Adică, pentru mine, este absolut normal. Nimic nu este psihotic sau nepotrivit. Ce se întâmplă cu Rodica mai târziu este fix ținerea ei sub control și reducerea ei, sub cea mai simplă formă, la tăcere, la nebunie, la o formă de lobotomie. Pentru că a născut din cauze naturale și pentru că s-a produs această ruptură de copil. Sunt sigură că a urmat o depresie naturală imediat după, dar nu cred că depresia a fost cea care a dus-o la psihiatrie.
Cred că ea era foarte ancorată în ceea ce se întâmpla în realitate, în contextul politic al perioadei. Și cred că ajungem în punctul în care ea își pierde copilul tocmai din cauza a ceea ce se întâmplă în exteriorul apropiat ei. Așadar, eu cred că ea este foarte conștientă de ce o pune în pericol și de ce se întâmplă în jurul ei, dar trebuie să ne amintim că este o fată simplă care ajunge să-și vândă copilul. Și tinerele din familii norocoase nu ajungeau să facă asta. Ne dăm seama deja că nu este vorba despre o persoană foarte norocoasă dacă ajunge într-o astfel de situație de vânzare-cumpărare. Mai departe, este normal să fie complet pierdută în spațiu și timp, pentru că nu mai realizează exact ce, cum și unde, fiind internată atât de mult timp într-un spital de psihiatrie. Cred că realitatea ei este complet distorsionată și i se repetă constant aceeași poveste. Da, este foarte justificabil, cumva, tot ce se întâmplă cu ea și modul în care percepe lumea.
M.I.: Ai simțit vreodată că Rodica începe să "vorbească" dincolo de scenariu?
A.R.: Mi se pare o întrebare foarte frumoasă. Era toamnă când citeam scenariul, iar în momentul în care am aflat că am fost aleasă pentru rol, am găsit două castane pe jos și am zis: "Ok, o să le iau." Nu m-am gândit prea mult la asta și nici nu am crezut că vor fi vreodată necesare. Le-am luat mai mult din instinct, pentru că simțeam să fac asta. Eu, oricum, adun tot felul de lucruri. În secvența cu Rodica, filmată cu capul ras, în spitalul de psihiatrie, am adus cele două castane. Parcursul lor a fost foarte natural. Nu a fost ceva gândit sau de genul "trebuie să avem o recuzită", pur și simplu s-a întâmplat. Nu pot spune nici că Rodica mi-a vorbit din afara scenariului. Mai degrabă am rezonat eu foarte mult cu ea. Eu sunt o fire foarte empatică și am încercat să mă văd pe mine în situația respectivă. Pentru că asta cred că e... poate sună limitativ, dar eu mă raportez la mine și la experiența mea. Asta pot, momentan, și cred că asta e sănătos. Nu am terminat rolul Rodicăi și am plecat acasă să-mi tai venele pentru că "eu sunt Rodica, eu sunt Hamlet, eu sunt Ofelia". Nu aduc asta în viața mea personală. Cred pur și simplu că personajul trebuie să-și facă un loc în tine, să aibă un spațiu propriu. Evident, are multe caracteristici care nu au nicio legătură cu tine, dar asta e toată ideea. Oricât ar fi de diferit, trebuie să aibă și un loc în tine.
M.I.: Interacțiunea cu celelalte personaje este adesea tensionată și îndrăznesc să spun că e și simbolică. Aș vrea să știu care a fost cea mai dificilă scenă de relaționare pentru tine?
A.R.: Cea mai provocatoare a fost scena de la maternitate, pentru că actorul cu care am dat proba nu a fost același cu cel cu care am jucat scena, nu îl cunoșteam. A fost provocator într-o direcție în care m-am panicat și m-am gândit: "stai un pic, nu ar trebui să ne știm măcar puțin?". Dar și scenele cu Ada, cu Irina, au fost provocatoare, într-o altă direcție, pentru că, fiind prietene, îmi era teamă să nu fie nepotrivit. Totuși, nu a fost nimic care să mă încurce sau să fie provocator într-un sens negativ, în care să-mi fie teamă că fac rău. Din contră, a fost provocator într-o direcție foarte, foarte sănătoasă. Igor a fost foarte prezent, creând un spațiu perfect, sigur, în care: "haide, e loc, e timp, am grijă de voi". Mi se pare foarte important și extrem de blând și minunat din partea unui regizor să creeze acest spațiu în care simți: "hei, sunt aici". Da, ești aici, te ascult, te ghidez, puțin câte puțin. Ca atunci când ești legat la ochi într-un joc și cineva are grijă de tine cu vârfurile degetelor: nu te împinge, nu te trage, nu... doar te ghidează foarte gentil. Cred că de asta nici nu pot spune că am simțit provocarea aia înfricoșătoare, care, de fapt, nu ajută deloc. Anxietatea, frica de "nu sunt îndeajuns" sau că "ce urmează să fac nu o să fie bine", nu ajută din punct de vedere creativ. Am sesizat acum, când am simțit spațiul creat, grija și blândețea, că pot. Pentru că am simțit siguranță și grijă. Și cred că asta e tot ce contează. A fost o experiență extraordinară și sper din suflet să mai am ocazia să cunosc oameni și regizori care lucrează așa.
M.I.: Fiind implicată și în producția serialului Plaha, care a fost cea mai provocatoare decizie de producție cu care v-ați confruntat?
A.R.: A trebuit să oprim filmările anul trecut, în februarie 2025, pentru o perioadă, pentru că nu mai aveam fonduri. A fost o perioadă complicată, pentru că nu mai știam ce să facem, locațiile nu răspundeau la timp, primeam mai multe "nu"-uri decât "da"-uri, lucrurile funcționau din ce în ce mai greu, eram extenuați ca echipă și s-a hotărât să luăm o scurtă vacanță. Țin minte că se filma la teatru și eu terminasem deja secvențele cu părul lung și am zis: "ok, o să mă rad în cap acum". Era o filmare de noapte și m-am ras în cap în noaptea aia, neștiind dacă vom continua, neștiind dacă mai contează, dacă mai urmează să se filmeze. Fiind așa într-o ceață, nu vedeam nimic în față, era o panică și un stres constant.
Și am făcut asta cu foarte multă siguranță, niciunul dintre noi nu ne-am fi dorit ca proiectul să se încheie, chiar dacă au fost o grămadă de momente tensionate. Au fost și multe momente luminoase, în care ne-am unit ca echipă și toți aveam același scop: vrem să ducem la bun sfârșit proiectul ăsta. Și am zis: "eu sunt 100% sigură că o să se întâmple". M-am dus la Dana, make-up artist, și i-am zis: "în seara asta, facem?" Și, după ce s-a eliberat de actrițe și actori care trebuiau machiați, a zis: "bun, hai". Și am zis: "gata, o să fie bine". Și asta a fost. Mă bucur că am făcut-o.
M.I.: Cum ai simțit reacția publicului?
A.R.: E ușor copleșitor, pentru că nu am primit niciodată atâtea mesaje. Mă așteptam ca serialul să bubuie când ajunge pe Netflix, pentru că e un serial extraordinar, în regia lui Igor Cobileanski, și pentru că e o realitate aspră, pe care trebuie să o vezi. Primesc mesaje de la foști colegi, foști profesori și de la persoane pe care nu le cunosc, și mă copleșește faptul că am ajuns la oameni. Cred că asta e cel mai important: când oamenii simt că îi atingi, fără să îi atingi cu adevărat.
Serialul a avut premiera în septembrie 2025, la Jurnal TV, și îmi era teamă să nu rămână doar acolo, pentru că toată lumea voia să îl vadă. Chiar și în România foarte multă lume întreba ce se întâmplă și când va fi disponibil. Când am aflat că va fi pe Netflix, de pe 1 ianuarie 2026, m-am bucurat atât de tare și m-am gândit: uite, și 2026 începe tot cu Plaha, și 2025 a început cu Plaha. Mă bucur că am început și anul ăsta așa. Îmi dă încredere că lucrurile pentru care muncești chiar prind și dau roade. Noi am muncit foarte mult și au fost momente în care credeam că nu mai e nicio speranță, că nu o să reușim și nu părea că avem susținerea necesară. Și, când colo, iată că a fost exact susținerea de care aveam nevoie, atât cât aveam nevoie. A mers. Oamenii se uită, rezonează și își doresc să mai vadă astfel de seriale.