Dezvoltat pornind de la atelierele coordonate de Mihai Păcurar (Teatru devised), Maria Manolescu (Dramaturgie colaborativă), Ciprian Făcăeru și Andrei Păun (Tehnologii emergente) și de la masterclass-urile susținute de colectivele She She Pop și Dead Centre, proiectul a devenit un laborator de cercetare aplicată a practicilor colaborative în teatrul românesc contemporan.
Interviurile din seria Cine face teatrul viitorului? (pe care vă invităm să le citiți pe LiterNet în perioada următoare) documentează parcursul și etapele proiectului, atât ca jurnal de proces, cât și ca material metodologic. Ne propunem, astfel, să transformăm experiențele echipei de creație într-o mini-metodologie de lucru colaborativ, care poate fi accesată de oricine caută un mod de a crea fără a se sprijini pe reflexele teatrului ierarhic, și, totodată, într-un corpus de practici care pot fi revizitate, contestate și rafinate în proiectele viitoare ale H.O.T. Collective.
*
Anamaria Codiță are 26 de ani și este actriță independentă. A terminat Facultatea de Teatru la UNATC. Activează în mediul artistic independent din capitală. Este colaboratoare în mai multe teatre de stat și independente: Teatrul Masca, Teatrul Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Români sau Centrul de Teatru Educațional Replika. A experimentat diverse modalități de a crea, dar încă nu a ales o singură cale prin care să își dezvolte arta. Este sigură că mai are multe de învățat și acest lucru e preferatul ei în profesia pe care și-a ales-o.
Daria Ancuța: Înainte să discutăm despre H.O.T. Collective și Teatrul viitorului, îți propun să aruncăm o privire în trecut și să ne ghidezi prin parcursul tău profesional de până acum. Nu trebuie să fie neapărat un short bio formal, ci, mai degrabă, o incursiune prin momentele / întâlnirile / proiectele pe care le consideri fundamentale pentru formarea ta artistică.
Anamaria Codiță: Am absolvit facultatea la UNATC București în anul 2021, cu specializarea Artele spectacolului - Actorie. Apoi am urmat doi ani de master la aceeași universitate, tot în domeniul actoriei. Am lucrat foarte mult în interiorul facultății în acest timp, având câteva proiecte independente care mi-au deschis drumul către industria culturală din București și am avut parte de câteva întâlniri cu oameni foarte dedicați, la început de drum, care mi-au inspirat plăcerea pentru meseria pe care o practic. Momentul în care am lucrat la primul meu proiect dintr-un teatru profesionist perspectivele asupra cum se poate face artă s-au lărgit. Am lucrat alături de artiști și artiste care încearcă din răsputeri să-și susțină arta independentă și am învățat că urmează un drum lung, greu, epuizant, dar care, cu puțin noroc, poate da roade satisfăcătoare. Am colaborări în mai multe teatre de stat și independente, iar toate proiectele în care am fost implicată, atât spectacole, cât și ateliere de formare profesională, m-au ajutat să-mi conturez viziunea artistică și să evoluez, deopotrivă ca artistă, dar și ca om.
D.A.: Când te uiți înapoi la perioada facultății și la primele tale proiecte în teatru, simți că ai întâlnit undeva germenii unui proces de lucru realmente colaborativ? Sau ai intrat în contact cu ideea de teatru devised abia mai târziu?
A.C.: Am intrat destul de târziu în contact cu ideea de lucru colaborativ. Prima întâlnire cu un tip de lucru ca acesta a fost chiar în acest proiect.
D.A.: Teatrul devised necesită un nivel foarte ridicat de încredere reciprocă între toți membrii echipei de creație. Cum s-a construit în cazul vostru această încredere?
A.C.: Cred că încrederea reală este foarte greu de oferit și de primit. În același timp, cred că discutăm despre un altfel de încredere într-un proces de lucru teatral. Cred că discuțiile pe care le-am purtat de-a lungul proiectului ne-au ajutat să construim un spațiu deschis tuturor ideilor echipei.
D.A.: Care sunt câteva idei / principii care au rămas cu tine în urma celor trei ateliere și două masterclass-uri din prima parte a proiectului?
A.C.: Cea mai importantă idee este faptul că arta nu are o formă singulară. Există public divers, prin urmare și tipuri de artă la fel de diverse. Am interacționat cu artiști și artiste care creează complet diferit și a căror produse artistice sunt autentice pentru că găsesc infinite modalități prin care să-și exprime propriile valori și credințe.
D.A.: Te-ai confruntat cu frica de a te expune în fața echipei în etapele de improvizație? Cum ai depășit-o?
A.C.: Da, m-am confruntat cu această frică. Existența acestui blocaj a fost creat, în principal, de lipsa de experiență în improvizații fără o temă prestabilită. Am reușit, totuși, să nu mă mai gândesc la ce trebuie să fac, ci să fac, cam ca în viață. În momentul în care m-am concentrat asupra spațiului în care mă aflam și nu am mai lăsat gândurile parazitare, teama de penibil, dorința de perfecțiune să mă acapareze, totul s-a liniștit și am putut să duc la bun sfârșit treaba pe care o aveam de făcut.
D.A.: Dacă te gândești la limitele personale pe care ți le-a scos la suprafață proiectul, care ar fi primele care îți vin în minte?
A.C.: Delimitarea dintre viața personală și cea profesională. Trecând prin acest proces de creație, am vrut să cercetez și să aplic niște principii care mă reprezintă.
D.A.: Ai simțit nevoia de structură mai clară în vreun moment? Sau, dimpotrivă, ai simțit că libertatea completă pe care o oferă la început un astfel de proces îți provoacă creativitatea?
A.C.: Da, am simțit că îmi oferă o șansă uriașă de a crea. Totuși cred că și aici trebuie să existe niște limite pentru că, paradoxal, și prea multă creativitate strică, fără un proces de decantare a părților care nu servesc ideii premergătoare produsului finit. Am simțit de multe ori nevoia unor structuri pentru că mă simt mult mai confortabil când pot procesa clar ce muncesc.
D.A.: Ce crezi că ai putut oferi echipei în mod constant? Și ce crezi că nu ai reușit să le oferi celorlalți?
A.C.: Cred că am putut oferi onestitate în mod constant. Nu consider că nu am oferit ceva echipei, acest tip de lucru nici nu te lasă să nu oferi, sincer.
D.A.: Ce rămâne cu tine din acest proces și ce din ce s-a întâmplat aici vrei să duci mai departe în proiectele viitoare?
A.C.: Voi rămâne, din lucrul la acest proiect, cu încrederea pe care am căpătat-o în propria forță, viziune și personalitate artistică. De asemenea, voi duce mai departe grija și respectul față de mine și față de oamenii cu care lucrez, nu doar cei de pe scenă.
D.A.: Last but not least, de ce teatrul viitorului? Și ce prevezi că te va preocupa din punct de vedere creativ în următoarea perioadă?
A.C.: Cred că mă va preocupa cum voi supraviețui în 2026, cum se întâmplă în cazul multor actrițe independente. De ce teatrul viitorului? Pentru că este în continuare incert, deci un subiect nemuritor de discutat. Prevăd, oricât de incert poate fi viitorul, că mă vor preocupa problemele și căutările mele și ale oamenilor din jurul meu și modul simplu și clar în care ele pot fi expuse artistic, fără să acuze, fără să scuze.
(foto din repetiții și spectacol: Patricia Preda, Alina Bracaci)