Dezvoltat pornind de la atelierele coordonate de Mihai Păcurar (Teatru devised), Maria Manolescu (Dramaturgie colaborativă), Ciprian Făcăeru și Andrei Păun (Tehnologii emergente) și de la masterclass-urile susținute de colectivele She She Pop și Dead Centre, proiectul a devenit un laborator de cercetare aplicată a practicilor colaborative în teatrul românesc contemporan.
Interviurile din seria Cine face teatrul viitorului? (pe care vă invităm să le citiți pe LiterNet în perioada următoare) documentează parcursul și etapele proiectului, atât ca jurnal de proces, cât și ca material metodologic. Ne propunem, astfel, să transformăm experiențele echipei de creație într-o mini-metodologie de lucru colaborativ, care poate fi accesată de oricine caută un mod de a crea fără a se sprijini pe reflexele teatrului ierarhic, și, totodată, într-un corpus de practici care pot fi revizitate, contestate și rafinate în proiectele viitoare ale H.O.T. Collective.
*
Ilinca Popescu s-a născut pe data de 18 septembrie 2001, în orașul Sibiu, este actriță, proaspăt absolventă a Facultății de Teatru și Film UBB Cluj-Napoca (2024), în prezent masterandă la UNATC în anul II, specializarea actorie de film și televiziune.A vorbit germana ca limbă maternă de la grădiniță până la finalul școlii generale, absolvind Colegiul Național "Samuel von Brukenthal" din Sibiu. Odată cu începerea liceului, a devenit membru al trupei de teatru ArtAttack, unde a jucat mai multe spectacole, atât în limba germană, cât și în limba română, participând la mai multe festivaluri din țară. A absolvit Liceul național "O. Goga" din Sibiu, obținând două certificate lingvistice Deutsches Sprachdiplom DSD II și Cambridge English Advanced CAE. Și-a dorit să urmeze actoria.
A absolvit Facultatea de Teatru și Film UBB Cluj în 2024, în clasa profesorilor Raluca Lupan, Doru Taloș și Cătălin Codreanu. În facultate, a dezvoltat o mică pasiune pentru scris, încurajată de câțiva dintre profesorii ei. Printre pasiunile ei se numără și actoria de film - Ilinca a jucat în diverse scurtmetraje de-a lungul timpului. În anul doi de facultate, a scris alături de colegii ei un text intitulat Casio, care a fost dezvoltat într-un spectacol și care a inspirat lucrarea ei de licență, ce s-a bazat pe elementele teatrului devised. Acesta a fost primul pas în crearea companiei Cont.rar, din care face parte, alături de câțiva colegi. Alături de colega ei de la regie, Irina Caraulă, a construit un one-woman-show, Crocodil, după textul Elisei Wilk (text disponibil pe LiterNet aici), care a fost jucat după facultate în mai multe contexte și reprezintă unul din cele mai importante proiecte din cariera Ilincăi.
În prezent, Ilinca este masterandă în anul II la UNATC, specializarea actorie de film și televiziune, actriță colaboratoare la Teatrul La Mustață, prin care predă cursuri de actorie copiilor, în limba germană și unde joacă spectacole dedicate copiilor. Cel mai recent proiect al Ilincăi este spectacolul devised intitulat Box Bunny, realizat în colaborare cu REACTOR de Creație și Experiment din Cluj-Napoca.
Daria Ancuța: Înainte să discutăm despre H.O.T. Collective și Teatrul viitorului, îți propun să aruncăm o privire în trecut și să ne ghidezi prin parcursul tău profesional de până acum. Nu trebuie să fie neapărat un short bio formal, ci, mai degrabă, o incursiune prin momentele / întâlnirile / proiectele pe care le consideri fundamentale pentru formarea ta artistică.
Ilinca Popescu: Formarea mea artistică a început la Sibiu, orașul meu natal. În liceu, am făcut parte din trupa ArtAttack, trupă coordonată de Johanna Adam. Când am intrat în trupă eram foarte timidă și nu prea aveam prieteni, totuși am reușit să mă integrez destul de repede. Colegii mei de trupă mi-au devenit cei mai buni prieteni, iar Johanna a fost primul meu mentor. Țin și acum minte că îmi spuneam "când o să fiu mare, vreau să fiu ca Johanna". Johanna a fost și este în continuare o mare sursă de inspirație pentru mine. Mă uit cu foarte mult drag și dor la amintirile pe care le am din liceu cu trupa. Fiind în această trupă, pot spune că m-am descoperit pe mine și pasiunea mea pentru teatru. Cu ei am jucat primele mele spectacole și plecam în fiecare an în turnee și era foarte frumos.
Apoi am intrat la facultate. Am terminat Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca. În facultate simt că m-am format destul de mult, că am învățat foarte multe lucruri despre mine și că am reușit să-mi formez niște păreri despre cum mi-ar plăcea sau nu să-mi practic meseria. La finalul anului trei, împreună cu Irina Caraulă, am lucrat la un one-woman-show destul de dificil, după textul Elisei Wilk, Crocodil. Acesta a fost cel mai mare rol pe care l-am avut în facultate și cumva îmi doream să îmi demonstrez mie că aș putea duce un asemenea proiect până la final și chiar am reușit. După ce am scos spectacolul la public, primind feedback destul de pozitiv, am zis că mi-ar plăcea să continui.
În facultate am avut norocul de a-l întâlni și pe Doru Taloș și de a descoperi spațiul de la REACTOR de Creație și Experiment. Doru mi-a fost profesor doi ani de zile și sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Cu ajutorul REACTORULUI, după ce am terminat facultatea, am pus alături de 7 colegi bazele unei companii de teatru pe nume Cont.rar, care s-a lansat în toamna anului 2024, cu două spectacole devised. Unul dintre aceste spectacole este Casio și reprezintă primul meu proiect profesionist de după facultate și o experiență foarte frumoasă. Întâlnirea cu Selma Dragoș, regizoare și dramaturgă, a fost de neuitat. De asemenea, în vara lui 2025 am participat la rezidența Fresh Start, tot la REACTOR, unde l-am întâlnit pe Ferenc Sinko, care a reușit să mă inspire foarte mult și să-mi ofere multă încredere în mine. E unul din oamenii cu care mi-ar plăcea să lucrez mai mult. În cadrul Fresh Start, am scos la public un spectacol foarte drag mie, Box Bunny. Cred că acest Box Bunny a fost genul de colaborare ideală, iar spectacolul spune foarte multe despre noi, ca echipă. Rămâne unul dintre proiectele și experiențele care mi-aș dori să se repete.
Cred că acestea ar fi principalele întâlniri și proiecte care m-au format.
D.A.: Când te uiți înapoi la perioada facultății și la primele tale proiecte în teatru, simți că ai întâlnit undeva germenii unui proces de lucru realmente colaborativ? Sau ai intrat în contact cu ideea de teatru devised abia mai târziu?
I.P.: Spectacolul Casio a fost primul spectacol devised la care am participat. A fost atât un proces colaborativ, cât și unul vindecător. Intrasem în contact cu teatrul devised mai devreme și fusesem curioasă de un asemenea proces.
D.A.: Cum îți imaginai relația cu echipa la începutul proiectului? Cu ce speranțe / proiecții, dar și cu ce temeri / incertitudini ai intrat în sala de repetiții? Ce s-a schimbat pe parcurs?
I.P.: Pe Marcel Veselu și pe Robert Ioan îi știam de ceva timp. Pe Robert din facultate, iar pe Marcel din alte contexte. Pot spune că cel mai frică mi-a fost să lucrez cu Robert. Nu știu neapărat de ce. Mi-am dat seama destul de repede că toți oamenii din echipă sunt foarte ok, că o să fie o colaborare bună și că am ce învăța de la ei. Sunt oameni care au povești de povestit. Îmi plac oamenii cu povești în spate. Așa că temerile și incertitudinile de început au dispărut destul de repede.
D.A.: Care sunt câteva idei / principii care au rămas cu tine în urma celor trei ateliere și două masterclass-uri din prima parte a proiectului?
I.P.: A fost o ocazie unică să îi cunosc pe cei de la She She Pop și Dead Centre, am scris despre ei la licență. Cumva am rămas cu impresia că dacă îți dorești ceva cu adevărat și muncești în direcția asta, se poate întâmpla. Iar atelierele ne-au stimulat creativitatea destul de mult, drept urmare o parte din ce s-a născut acolo, a rămas și în rezultatul final, ceea ce mi se pare că spune destul de multe.
D.A.: Ai simțit nevoia de structură mai clară în vreun moment? Sau, dimpotrivă, ai simțit că libertatea completă pe care o oferă la început un astfel de proces îți provoacă creativitatea?
I.P.: Simt că sunt în punctul în care îmi place să lucrez cel mai mult devised, din foarte multe motive. Într-un astfel de proces se pot întâmpla o grămadă de lucruri frumoase. Dar da, am simțit și nevoia în unele zile de o structură mai clară. Cumva și, și.
D.A.: Au existat momente de blocaj colectiv? Cum a arătat un astfel de moment și cum ați reușit să îl dezamorsați împreună?
I.P.: Da, cum să nu. Ca în orice proiect. Spre exemplu, m-am simțit și încă mă simt destul de nesigură pe rolul meu. Am primit mult suport de la colegii mei de pe scenă și asta a ajutat. În rest, orice problemă sau blocaj, am reușit să-l depășim împreună pentru că toată lumea s-a implicat cât de mult a putut. Cel mai mare blocaj a fost faptul că nu ne puteam imagina pe bune un viitor plauzibil. Ceea ce devenise amuzant într-un punct.
D.A.: Te-ai confruntat cu frica de a te expune în fața echipei în etapele de improvizație? Cum ai depășit-o?
I.P.: Nu am simțit o astfel de presiune. Chiar deloc. Cred că ajută foarte mult masterclass-urile și workshop-urile înainte de a începe propriu-zis un astfel de proiect, pentru că sparg gheața cumva. Până să ajungem la improvizații ne simțeam destul de bine unii cu alții și ne-am permis să ne distrăm. Am făcut împreună multe tâmpenii frumoase. Mi-a plăcut mult această etapă.
D.A.: Ce crezi că ai putut oferi echipei în mod constant? Și ce crezi că nu ai reușit să le oferi celorlalți?
I.P.: Uf. Asta e o întrebare grea. Sper că am reușit să contribui cu un vibe bun, cu idei și o amprentă personală, glumițe când râdem și susținere când plângem.
D.A.: Ce simți că rămâne cu tine din acest proces și ce din ce s-a întâmplat aici vrei să duci mai departe în proiectele viitoare?
I.P.: După acest proiect îmi dau seama că mi-ar plăcea să scriu mai mult și să-mi spun părerile mai tare, mai clar, pentru că vor fi ascultate.
D.A.: Last but not least, de ce teatrul viitorului? Și ce prevezi că te va preocupa din punct de vedere creativ în următoarea perioadă?
I.P.: Cred că teatrul viitorului ar trebui să ne preocupe pe toți, într-un fel sau altul. Este de fapt super complicat să te gândești la viitor și să pui degetul pe o variantă și să zici "da, asta o să se întâmple", dar cumva există o frumusețe în asta. În următoarea perioadă mi-ar plăcea să-mi fac curaj să scriu mai mult și să mă mișc mai mult. Dar cine știe ce ne pregătește viitorul?
(foto din repetiții și spectacol: Patricia Preda, Alina Bracaci)