Dezvoltat pornind de la atelierele coordonate de Mihai Păcurar (Teatru devised), Maria Manolescu (Dramaturgie colaborativă), Ciprian Făcăeru și Andrei Păun (Tehnologii emergente) și de la masterclass-urile susținute de colectivele She She Pop și Dead Centre, proiectul a devenit un laborator de cercetare aplicată a practicilor colaborative în teatrul românesc contemporan.
Interviurile din seria Cine face teatrul viitorului? (pe care vă invităm să le citiți pe LiterNet în perioada următoare) documentează parcursul și etapele proiectului, atât ca jurnal de proces, cât și ca material metodologic. Ne propunem, astfel, să transformăm experiențele echipei de creație într-o mini-metodologie de lucru colaborativ, care poate fi accesată de oricine caută un mod de a crea fără a se sprijini pe reflexele teatrului ierarhic, și, totodată, într-un corpus de practici care pot fi revizitate, contestate și rafinate în proiectele viitoare ale H.O.T. Collective.
*
Ileana Zirra este scenografă și production designer cu background de teatru și de film de peste 8 ani. A făcut turul țării cu spectacole independente, cât și drumuri prin Europa cu mai multe proiecte (Marea Britanie, Franța, Belgia). În România a montat spectacole la mai multe teatre de stat și independente (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, REACTOR de Creație și Experiment Cluj, unteatru București, Teatrelli, Teatrul Dramaturgilor Români, Teatrul Apropo, ARCUB, Recul) și a participat la numeroase festivaluri naționale, inclusiv ca video designer. În prezent, se axează pe proiecte cu teme sociale care promovează egalitatea de gen (Bildungswoman), criza climatică (proiectul Loteria Climatică de la Rezidența9) și proiecte care vizează discrepanțele între diverse categorii sociale și accesul lor la sistemul de sănătate (Ce faci când nu poți să alegi în siguranță? - proiect inițiat de Asociația Moașelor din România).
Daria Ancuța: Înainte să discutăm despre H.O.T. Collective și Teatrul viitorului, îți propun să aruncăm o privire în trecut și să ne ghidezi prin parcursul tău profesional de până acum. Nu trebuie să fie neapărat un short bio formal, ci, mai degrabă, o incursiune prin momentele / întâlnirile / proiectele pe care le consideri fundamentale pentru formarea ta artistică.
Ileana Zirra: Mereu am crezut că o să am un parcurs mai îmbârligat pentru că îmi doream deseori ba să predau, ba să fiu inginer, ba să fac teatru - și la teatru am rămas până la urmă, după ce am împărțit temporar drumul studiilor cu cel al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, care venea ca o completare perfect necesară cursurilor de la departamentul de scenografie din cadrul UNATC. Norocul meu în anii de facultate a fost că am avut ocazia de-a audia cursurile ținute de Adina Nanu și de nepoata ei, Ana Stanciu, care mi-a rămas tare dragă după absolvire, și să particip la masteratul de Lighting and sound design în artele spectacolului, unde mi-am regăsit inspirația cu Bogdan Golumbeanu, un ghid excelent al ideilor artiștilor și studenților.
În paralel cu anii de studiu, am avut ocazia să lucrez la mai multe spectacole și scurtmetraje care m-au marcat și mi-au dat o direcție de simțire în arta mea, mai ales filmele făcute cu Teona Galgoțiu (Mă uit înapoi și dispare, 2019, Vreau să sparg sera, 2021), și cele cu Alma Buhagiar (Împreună, 2020), unde am avut mereu libertate totală de expresie și am putut să îmi caut niște prime urme de stil. Pe partea cealaltă, cred că cele mai grăitoare proiecte de artele spectacolului erau cele făcute în colaborare cu secția de coregrafie, cu Maria Beatrice Tudor (Oneț) - Ibuse; cu Mariana Gavriciuc și cu Andreea Novac - proiecte prin care am început să înțeleg ce înseamnă cu adevărat costumul de mișcare și corpul pe care pui lumina în timp real; întâlnire mea cu Amalia Iorgoiu din anul ei de licență m-a împins să învăț puțin mai multe despre props making.
Apoi au urmat o serie de proiecte care mi-au mai schimbat percepția către teatru ca unealtă și necesitate și m-au modelat: lucrul cu regizoarea Elena Morar la Piatra Neamț (98% decizia corectă) și de mai multe ori în București (T. Nottara - Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (așa cum le vedem la televizor) și Ce faci când nu poți să alegi în siguranță? O experiență imersivă despre accesul la avort în România), filmul Taximetriști, unde am lucrat ca asistent de scenografie și tot ce mai ai nevoie pe set pentru decor la 4 dimineața în ploaie, sub tutela Alexandrei Panaite, apoi rezidența de la Fresh Start 2024, de la Cluj, de la REACTOR de creație și experiment, care mi-a deschis apetitul pentru teatrul devised. Iar unele prietenii care s-au contopit cu proiecte de lucru au avut mare impact asupra discursului meu social din ultimii ani și m-au motivat să fiu o mai bună susținătoare a crezurilor mele, cum ar fi amiciția cu Ioana Bogdana și cu Eva Todică, care a dus la un proiect scurt și foarte simpatic, videoclipul pentru Kalimotxo - Ador (feat. Meganisi & Paula Dunker) (Concept & regie de Daiana Stănușoiu, imagine Iustina Drăghici), dar și scurtmetrajul Mototol scris și regizat de Doru Vatavului - un proiect care mie mi-a adus multă inspirație în zona de joacă cu texturile, precum și pictura, zona cea mai vulnerabilă a mea. O singură prietenie a mai dus așa departe lucrurile și anume către două spectacole de teatru tare dragi mie - 404 Love (Teatrul Apropo) și Baby Fever (premiat în Bucharest Fringe și în Festivalul Undercloud pentru dramaturgie, actorie și scenografie).
Probabil aș putea povesti infinit despre proiectele care îmi sunt dragi, care m-au format, care îmi dau un imbold să continui să practic meseria de scenograf, dar ultimul lucru pe care aș vrea să îl menționez este workshop-ul de video mapping ținut de Aural Eye în 2017, care a dus la participarea ca grup la festivalul Amural de la Brașov, unde am descoperit prima dată plăcerea de a lucra cu imaginea în mișcare pe obiectul în mișcare, lucru care a dus la formarea mea și ca artist de video design.
D.A.: Când te uiți înapoi la perioada facultății și la primele tale proiecte în teatru, simți că ai întâlnit undeva germenii unui proces de lucru realmente colaborativ? Sau ai intrat în contact cu ideea de teatru devised abia mai târziu?
I.Z.: Mi-aș fi dorit din plin să fie și mai colaborativ procesul în anii de facultate, cu toate că - și mă surprind singură că spun asta - am lucrat la multe proiecte unde se întrepătrundeau meseriile noastre (în facere). Regizorii și regizoarele se bazau destul de des și pe input-ul meu, stăteam multe zile la masă să dezbatem concepte extrase din texte și din background-ul artiștilor pe care îi alegeam. Nu se întâmpla prea des în 2014 să fie toți demagogi de mici, lucrurile funcționau relativ lax și multe din experiențele mișto se nășteau pe la repetiții. De abia după ce am ieșit din școală am observat că regizorii tind să ia hățurile procesului de lucru și să-l ghideze încotro consideră ei că este mai benefic. În orice caz, nu am simțit de multe ori că sunt date la o parte ideile mele, ba chiar am fost cel mai adesea imersată în propriile proiecte, iar ochii îi deschideam în jurul premierei.
D.A.: Teatrul devised necesită un nivel foarte ridicat de încredere reciprocă între toți membrii echipei de creație. Cum s-a construit în cazul vostru această încredere?
I.Z.: Nu mi se pare tocmai ușor să pun degetul pe i, atunci când vine vorba de felul în care a luat naștere această încredere, dar probabil cel mai puternic catalizator a fost workshop-ul ținut de Mihai Păcurar, care a început cu o serie de întrebări despre lucruri pe care ni le dorim de la viață, de la societate sau de la teatru. Și cum, necum, s-a întâmplat că mulți dintre noi ne doream cam aceleași lucruri de bun simț, care în general rămân nespuse, dar o dată ce sunt vociferate sau scrise, baza lor se întărește și devine lege conștientizată de toți cei dintr-o echipă. Apoi probabil că această încredere a continuat să se formeze pentru că eram toți deschiși către nou și entuziasmul necesită teren fertil de dezvoltare.
D.A.: Ce ai descoperit despre felul în care colegii tăi percep rolul scenografiei într-un proces de creație devised?
I.Z.: M-am bucurat să văd că există respect față de rolul scenografiei și curiozitate și inițial, când încă nu aveam un text aproximativ fixat, curgeau ideile uneori din toate direcțiile și asta era foarte simpatic. Apoi au existat momente de brainstorming care au mai generat câte o mică idee, care uneori s-a păstrat și alteori a intrat la sertar. Pentru unii din echipă, esteticul nu bifa o nevoie a spectacolului, iar pentru alții da, a fost interesantă această paralelă care se explica chiar prin implicarea, sau mai bine spus, investiția interesului social-politic pe care îl aveau unii. Am avut și mici discuții despre spațiul gol versus decorul ca instituție, dar am mers, ca în orice proiect, pe necesități și o rezolvare pragmatică.
D.A.: Ai avut momente în care echipa a influențat direct deciziile tale scenografice? Cum?
I.Z.: Da, pentru zona de costume mai ales, am decis să lucrăm împreună la crearea fiecărui costum, după stabilirea unei imagini de referință. În loc de-a face schițe acasă sau la repetiții, am preferat să merg pe intuiție și inspirație cu colegii mei la cumpărături, să facem probe și să găsesc eu apoi firul roșu care îi aduce pe toți la un loc. Trebuie să recunosc că pentru mine e o plăcere de multe ori să merg cu actorii la cumpărături, chiar dacă asta vine deseori cu multe alte piedici - de gusturi, de stres, de timp, de oboseală. Dar ideea de a lucra în echipă până la capăt, de a mă putea consulta cu actorul care interpretează atâtea roluri și de a lega la sfârșit totul într-o imagine completă în capul meu, mă liniștește și îmi face mare plăcere. Nu mi-a fost niciodată frică de spontan sau de lucrat la foc rapid, cred că asta mă și recomandă uneori ca artist. Probabil am o viziune de ansamblu relativ bună și atunci pot lăsa echipa să intervină lejer.
D.A.: Cum a evoluat conceptul scenografic al spectacolului odată cu materialul performativ generat în repetiții?
I.Z.: Multe idei s-au perindat la repetiții și în procesul de generare de content, și multe idei au rămas acolo sau au plecat. În capul meu au existat multe soluții de-a lungul proiectului, dar din lipsă de timp, nu cred că am apucat să le comunic pe multe dintre ele, ci mai degrabă am adunat stări și am încercat să le transmit prin moodboards, ca să vedem ce ne ajută realmente. Însă la un moment dat a devenit pur și simplu clar ce ne trebuie, iar eu n-am mai avut încotro decât să aleg stilistic (tot împreună cu echipa) o direcție funcțională. Ce a apărut mai degrabă în cadrul improvizațiilor și s-a păstrat la nivel scenografic sunt mai degrabă experimentele cu video și separarea spațiilor.
D.A.: A existat vreun moment în care te-ai simțit "invizibil(ă)"? Și dacă da, cum s-a repoziționat grupul? Dar un moment în care te-ai simțit "prea vizibil(ă)"?
I.Z.: Da, am avut momente în care nu m-am simțit la locul meu sau cel puțin nu ca un asset, ci ca un privitor, dar mai ales pentru că se lucra pe partea de dramaturgie, iar ideile mele nu se aliniau neapărat cu ale tuturor, moment în care am simțit puțin diferența de vârstă și asta m-a mirat puțin, dar a fost un experiment interesant, care mi-a răspuns mie la niște întrebări. Și chiar înainte să intrăm în perioada de producție, mă simțeam nesigură pe conceptul mamă al spectacolului și, pornind de aici, pe necesitățile de scenografie, ca vizual, ca funcționalitate, ca motiv - a fost o perioadă scurtă în care m-am simțit puțin în aer pentru că de abia se legau lucrurile în text și atunci mie mi-era greu să deduc logic soluția. Apoi a urmat acel moment de "prea vizibilă", când trebuia să mă ocup urgent de tot ca să putem repeta cât mai corect, dar sezonul friguros nu mă ajuta deloc la găsit haine mai subțiri. Dar mie îmi și place adrenalina aia puțin, chiar dacă după încheiere proiectelor cam pic de oboseală.
D.A.: Ce ai simțit că ai putut oferi echipei în mod constant? Și ce ai simțit că nu ai reușit să le oferi celorlalți?
I.Z.: Cred că atuul meu cel mai mare în proiectele de echipă este optimismul și energia solară pe care le aduc la repetiții, mai ales în cadrele care îmi sunt dragi, unde știu să sunt oameni calzi și drăguți, care își respectă rolul și lucrează cu pasiune. Ajută și faptul că uneori aduc dulciuri sau ceva de ronțăit de multe ori, ca orice persoană mămoasă care a fost crescută într-o familie cu încă două surori. Iar la nivel profesional, probabil aduc o imagine de ansamblu destul de completă și văd suficient de bine în spațiu cât să pot spune la repetiții dacă ceva este fezabil sau ne depășește posibilitățile.
Ce nu am reușit să ofer celorlalți ar fi probabil mai mult feedback pe text, cu excepția unei discuții necesare pe care am deschis-o cu câteva zile înainte de premieră, dezbatere care a dus la depărtarea de o posibilă confuzie a mesajului de sfârșit. Altfel, nu îmi dau seama de o altă lipsă majoră, ba din contră, cred că Alina (Pietrăreanu) și cu mine am fost cele mai constant prezente la repetiții.
D.A.: Ce simți că rămâne cu tine din acest proces și ce din ce s-a întâmplat aici vrei să duci mai departe în proiectele viitoare?
I.Z.: Probabil că cel mai mult vor rămâne cu mine oamenii cu care simt că am legat o prietenie în decursul acestor trei luni și un reminder constant să nu mă mai înham la construit rochii de epocă de la zero din cearșafuri, perdele și fețe de masă de la second hand niciodată! Aia e muncă de croitoreasă, iar eu nu știu dacă mai am răbdare a doua oară - next time, direct la croitorie! P.S. Mulțumesc, Mihaela Popescu, fără tine nu reușeam!
D.A.: Last but not least, de ce teatrul viitorului? Și ce prevezi că te va preocupa din punct de vedere creativ în următoarea perioadă?
I.Z.: Răspunsul cel mai simplu și corect ar fi că asta a fost premisa întregului proiect, dar eu din procesul ăsta am înțeles că avem nevoie de artă în perioada asta grea politică care ne amenință din toate părțile, care ne sugrumă opțiunile și ne obligă să ne uităm numai la instabilitate - teatrul încă are puterea de a te rupe de realitate sau de a-ți deschide ochii cu privire la unele situații iminente greu de înghițit. Cred că nu putem să nu ne gândim la ce urmează când simțim cum se închide ușa democrației din toate părțile și procesarea prin teatru sau într-o echipă de oameni cu siguranță ajută. A devenit extrem de dureros să te uiți în jur, mai ales când încerci să îți formezi un gând care să nu ia în calcul destrămarea structurii noastre de bază de apărare. Așa că viitorul nu cred că mai este așa departe, așa cum nici în perioada în care scria Cehov nu era, iar asta îți dă fiori, dar te motivează și să te gândești mai departe.
În ceea ce privește următoarea perioadă, voi continua să fac teatrul care mi se pare mie relevant, probabil și o serie de proiecte culturale cu impact social în zona libertății femeilor, voi continua turneul cu spectacolul de ecologie conceput cu cei de la Cu apele curate care fac o treabă excepțională în orașele mai mici din România, și mă voi reapuca de pictat, acum că ne aflăm la o nouă cotitură, și sper să continui să îmi întăresc glasul și poziția într-o societate atât de fragilă la momentul actual.
(foto din repetiții și spectacol: Patricia Preda, Alina Bracaci)