24.01.2026
"Teatrul viitorului", în viziunea Hands On Theatre Collective (H.O.T. Collective), nu funcționează doar ca un slogan programatic, ci ca un cadru de lucru: un spațiu de creație în care un grup de artiști descoperă, analizează și reconfigurează împreună modul în care se poate crea teatru în absența unor ierarhii rigide.
Dezvoltat pornind de la atelierele coordonate de Mihai Păcurar (Teatru devised), Maria Manolescu (Dramaturgie colaborativă), Ciprian Făcăeru și Andrei Păun (Tehnologii emergente) și de la masterclass-urile susținute de colectivele She She Pop și Dead Centre, proiectul a devenit un laborator de cercetare aplicată a practicilor colaborative în teatrul românesc contemporan.
Interviurile din seria
Cine face teatrul viitorului? (pe care vă invităm să le citiți pe LiterNet în perioada următoare) documentează parcursul și etapele proiectului, atât ca jurnal de proces, cât și ca material metodologic. Ne propunem, astfel, să transformăm experiențele echipei de creație într-o mini-metodologie de lucru colaborativ, care poate fi accesată de oricine caută un mod de a crea fără a se sprijini pe reflexele teatrului ierarhic, și, totodată, într-un corpus de practici care pot fi revizitate, contestate și rafinate în proiectele viitoare ale H.O.T. Collective.

*
Andreea Novac este artistă independentă, coregrafă și performer. A studiat Psihologia la Universitatea București și apoi Coregrafia la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" București (licență, master, doctorat). Spectacolele ei au fost prezentate in diferite contexte naționale și internaționale. Trece prin stagii de formare profesională, participă la rezidențe naționale și internaționale (Franța, Ungaria, Luxemburg, Italia, Estonia, Olanda, etc), creează coregrafie pentru teatru și film, lucrează interdisciplinar, susține ateliere de dans contemporan pentru profesioniști și amatori. Este co-fondatoarea Asociației Developing Art înființată în 2017. A fost coordonatoarea Departamentului de Comunicare și consilier artistic în cadrul Centrului Național al Dansului București (2008 - 2015), curatoare asociată Bucharest International Dance Film Festival (2020), directoare artistică a Festivalului Caleido (2020, 2021, 2023), artistă asociată Areal - Spațiu pentru dezvoltare coregrafică (2022 - 2024). Colaborează constant cu artiști și structuri independente pentru a susține și dezvolta proiecte în domeniul dansului contemporan și artelor performative. A primit premiul pentru cea mai bună coregrafie în cadrul galei UNATC (master) în 2017 și Premiul pentru contribuția adusă dansului contemporan acordat de Centrul Național al Dansului București în 2020.

(foto: Alberto Grosescu)

Daria Ancuța: Înainte să discutăm despre H.O.T. Collective și Teatrul viitorului, îți propun să aruncăm o privire în trecut și să ne ghidezi prin parcursul tău profesional de până acum. Nu trebuie să fie neapărat un short bio formal, ci, mai degrabă, o incursiune prin momentele / întâlnirile / proiectele pe care le consideri fundamentale pentru formarea ta artistică.
Andreea Novac: Nu am avut un parcurs "clasic" înspre coregrafie. Până pe la 20 de ani nu am știut absolut nimic despre dans contemporan, nu am avut veleități de dansatoare când eram mică, nu am fost expusă la experiențe artistice în copilărie sau adolescență, nu am urmat un liceu de coregrafie. Mi-am petrecut primii ani din viață la Roșia Montană, unde alergam pe dealuri și mă cățăram în copaci. Apoi, la Hunedoara, unde am făcut școala generală și liceul, nu am prea avut acces la evenimente culturale. Am fost o adolescentă destul de timidă și am stat destul de mult cu capul în cărți. Am venit în București la facultate - Psihologie la Universitatea București - și în ultimul an am dat peste un modul de dans terapie, pentru că voiam să îmi dau licența în terapii creative. Am participat la acel modul și a deschis ceva în mine. La câteva luni după, renunțam la Psihologie și intram la Coregrafie, la UNATC. Ce a urmat a fost greu și satisfăcător. Am avut noroc de oameni care au văzut în mine potențial și m-au susținut să lucrez și să învăț. Am fost în turnee, proiecte și rezidențe internaționale, am lucrat cu oameni care m-au motivat și m-au inspirat, mi-am făcut prietenii durabile și o regulă din a învăța continuu. Am dansat și am coregrafiat pentru mine și pentru alții, am gândit, scris, comunicat, implementat și raportat proiecte, am trecut prin repetate epuizări și prin burnout. În cei peste 20 de ani de când sunt artistă independentă am traversat bune și rele. Am găsit mereu resurse să continui. Nu regret nici măcar o clipă inconștiența cu care m-am aruncat în dans. Acum sunt într-un moment în care generez contexte pentru artiști și artiste, coregrafiez, predau sau acompaniez procese artistice, îmi păstrez disponibilitatea și îmi cultiv curiozitatea, am ceva mai multă detașare și continui să caut relevanță în ceea ce fac.


D.A.: Când te uiți înapoi la perioada facultății și la primele tale proiecte în teatru, simți că ai întâlnit undeva germenii unui proces de lucru realmente colaborativ? Sau ai intrat în contact cu ideea de teatru devised abia mai târziu?
A.N.: Nu aș spune că am lucrat foarte mult în teatru, cred că am participat în vreo 10 - 12 spectacole cu totul. Am avut trei perioade mai pline (în jurul anilor 2008, 2015 și 2022) dezvoltate prin întâlniri cu regizoare și regizori care mi-au propus mai multe proiecte, succesiv. Până la Teatrul viitorului, nu am mai lucrat devised. În teatru. În coregrafie însă majoritatea proiectelor artistice în care am fost implicată au fost devised (noi nu le numim așa), deci nici modalitatea de lucru și nici procesul nu mi-au fost străine.


D.A.: Ai avut vreo prejudecată despre procesele de creație non-ierarhice pe care ai demontat-o acum, în timpul repetițiilor la spectacol?
A.N.: Am o preferință pentru lucrul non-ierarhic, deși este mai complicat la nivel procesual și decizional și, uneori, mai costisitor emoțional. Cere un alt tip de implicare, cu care nu mai suntem atât de familiarizați, pentru că sistemul în care producem azi spectacole nu este construit înspre căutare colectivă, cercetare, ambiguitate. Personal ies mai "câștigată" din astfel de procese, mă implică și mă solicită mai mult și mai divers, îmi exersez alte abilități și îmi satisfac alte nevoi, care nu țin exclusiv de a livra conținut artistic.

D.A.: Care sunt câteva idei / principii care au rămas cu tine în urma celor trei ateliere și două masterclass-uri din prima parte a proiectului?
A.N.: Nu am putut participa la toate atelierele și masterclass-urile și îmi pare rău. De la cele la care am participat, am rămas cu câteva idei, care vin și din propunerile propriu-zise dar și din felul în care ele au fost facilitate către noi. Generozitatea cu care construiești și susții un spațiu al deschiderii și dialogului, mai ales atunci când echipa încă nu se cunoaște. Modul în care faci loc pentru toate gândurile și propunerile, inspirate sau mai puțin inspirate. Disponibilitatea de a te susține și dezvolta propuneri care nu produc imediat material recognoscibil sau valoros, dar care construiesc și consolidează alți parametri artistici: un mod de a fi pe scenă, o anumită corporalitate, o atmosferă, etc.


D.A.: A existat vreun moment în care ai simțit că o propunere coregrafică a schimbat ceva semnificativ în modul de construcție al unei scene / al unui moment din spectacol?
A.N.: La una dintre reprezentațiile din București a venit o prietenă care la final mi-a spus "Teatrul viitorului este un teatru cu foarte multă mișcare". Eu nu îl percep ca fiind un spectacol cu multă mișcare. Dar cred că, spre deosebire de felul în care este folosită mișcarea în mod obișnuit într-un spectacol de teatru, există aici vreo două-trei momente în care mișcarea transformă complet spectacolul. În experiențele mele de până acum, mișcarea este folosită pentru a ilustra, completa, amplifica textul. Aici aproape ca îi modifică direcția. Mi-a plăcut mult să lucrez cu conștiința acestei mize.

D.A.: Ai simțit nevoia de structură mai clară în vreun moment? Sau, dimpotrivă, ai simțit că libertatea completă pe care o oferă la început un astfel de proces îți provoacă creativitatea?
A.N.: Îmi plac contradicțiile și ambiguitatea și le susțin destul de bine și în proces și în produs. Îmi plac și structurile mai puțin previzibile și cele duraționale pentru că permit transformare. Nu mi-am dorit neapărat claritate de la început, dar ea nu are cum să nu apară spre final. În măsura în care nu-mi creează disconfort și nu mă blochează, senzația de a nu ști este una artistic generativă pentru mine. În Teatrul viitorului am vorbit, am negociat, am încercat și am ajustat suficient de multe propuneri încât să nu simt că sunt cele evidente, ci, mai degrabă, cele necesare și potrivite pentru întregul demers. Structura spectacolului mi se pare unul dintre punctele lui forte.


D.A.: Ce ai descoperit despre felul în care colegii tăi percep rolul mișcării într-un proces de creație devised?
A.N.: Colegii mei sunt talentați, curajoși în explorări și au un simț al dezvoltării mișcării care m-a surprins. În spectacol sunt propuneri de-ale lor peste care nu am intervenit deloc pentru că nu aveam cu ce și de ce. Erau foarte bune, chiar mai bune decât ce le-aș fi putut propune eu dinafară. Iubesc să lucrez cu actrițe și actori care au disponibilitate mentală pentru mișcare, detaliu și prezență în corp, care înțeleg rostul mișcării și nu fac demonstrativ ceea ce fac.

D.A.: Dacă te gândești la limitele personale pe care ți le-a scos la suprafață proiectul, care ar fi primele care îți vin în minte?
A.N.: A fost pentru mine un proces destul de lin, nu mi-a provocat major limitele. Poate doar faptul că am avut premiera în decembrie și am cam resimțit oboseala acumulată peste an, dar la altceva nu mă pot gândi acum.


D.A.: Ce simți că rămâne cu tine din acest proces și ce din ce s-a întâmplat aici vrei să duci mai departe în proiectele viitoare?
A.N.: Teatrul viitorului este unul dintre spectacolele la care am lucrat care îmi place foarte mult. Mi se pare inteligent construit, bine proporționat (aici intră în discuție și gustul personal), echilibrat între experiment și experiență. Dacă aș lua ceva cu mine ar fi convingerea că mai multe minți sunt întotdeauna mai bune decât una singură, că este important ca toată lumea să aibă o înțelegere comună a contextului și procesului în care intră, că în procesele colaborative găsesc cea mai mare satisfacție și inspirație.

D.A.: Last but not least, de ce teatrul viitorului? Și ce prevezi că te va preocupa din punct de vedere creativ în următoarea perioadă?
A.N.: Pentru că sunt într-o perioadă în care chestionez mult demersuri, forme și formate artistice. Sunt într-un moment în care caut în multiple direcții, am nevoie de mai mult sau altfel decât ce am făcut până acum, caut provocări care să mă stimuleze și să mă ducă mai departe. Perioadele acestea sunt recurente pentru mine și de obicei ieșirea din ele aduce o transformare artistică și atitudinală.
Preocupări sunt multe, nu toate se și materializează. Vreau să îmi dezvolt o practică susținută de cercetare în mișcare, îmi doresc să fac un nou spectacol (în ultimii doi ani nu am mai pus în scenă nimic semnat de mine), aș vrea să învăț mai mult teoretic și practic despre dramaturgie coregrafică și să îmi continui cercetarea despre dans, vârstă și corp.

(foto din repetiții și spectacol: Patricia Preda, Alina Bracaci)

0 comentarii

Publicitate

Sus