Paula Oneț: Am întâlnit-o pe Ștefania la Metz, în Franța, pe vremea când amândouă locuiam acolo. Între timp, ea s-a mutat la Paris. Citisem deja în presa locală despre ea și despre expozițiile ei, până când o prietenă comună ne-a prezentat. La un moment dat, în urma unei călătorii, Ștefania avea nevoie să vorbească cu cineva, de preferință în limba română, despre copilăria ei. Mi-a spus pe scurt despre ce era vorba, chiar în mijlocul străzii. Mi s-a părut ireal, ca o scenă dintr-un film. Nu putea fi adevărat. I-am spus, mai în glumă sau mai în serios, nici eu nu știu exact, că aș vrea să o filmez atunci când îmi va povesti. Surprinzător, a zis da, desigur fără ca niciuna dintre noi să știe că filmul va exista vreodată. Ne-am întâlnit de trei-patru ori în apartamentul mic al Ștefaniei, timp în care ea lăsa să curgă șirul gândurilor și al amintirilor legate de copilărie. Sinceritatea, ironia și curajul mărturisirilor ei au fost extrem de emoționante pentru mine. Aceste întâlniri, filmate înainte să existe ideea unui film, au stat la baza construcției lui.
Totul a început să capete, pentru mine, un limbaj cinematografic, în momentul în care a intervenit dansul. După fiecare întâlnire-mărturisire filmată, mi-o imaginam pe Ștefania dansând, într-un stil apropiat de cel prezent în film, un fel de mișcare sensibilă. Nu mă refer la terapie prin dans, ci mai degrabă la un dans liber. Am fost cu siguranță influențată de tristețea cu care vorbea despre imobilitatea impusă în copilărie, care pare să fie unul dintre cele mai dureroase aspecte. La un moment dat, Ștefania a început să ia, sau să reia, cursuri de dans contemporan și a fost ca o scânteie pentru mine. Ceea ce îmi imaginasem devenea parte din realitatea ei. Atunci i-am spus Ștefaniei că aș vrea să transform povestea ei într-un film și a acceptat, deși probabil că nu își imagina ca proiectul va crește și va deveni o coproducție. O explorare dincolo de cuvinte, prin corp și prin arta ei, acestea au fost primele mele intenții în crearea filmului.
A.B.: Filmul se construiește la intersecția dintre documentar, performance și artă vizuală. Cum ai negociat această zonă de graniță în timpul realizării lui?
P.O.: Am dorit ca stilul vizual al filmului să reprezinte lumea interioară a personajului Ștefaniei. Sau, mai exact, să reflecte percepția mea asupra lumii ei interioare. Orice film este o întâlnire între mai multe lumi, iar acest film vorbește, în cele din urmă, despre felul în care eu percep lumea ei. Personal, documentarele pur observaționale, cu mici excepții, nu se află în zona mea de interes creativ. Am nevoie de mai multă libertate pentru a urmări firul emoțiilor într-un mod non-linear. De-a lungul anilor, am filmat performance-urile Ștefaniei, uneori pentru ea, și nu neapărat cu gândul la film. Privite ulterior, alături de mărturisirile legate de trecut, aceste imagini au început să capete un alt sens. Mi s-a părut că ele ne ajută, în film, să construim sau să prelungim o emoție care vine din trecut și traversează prezentul.
Alte scene, precum cea a colajului de fotografii, sunt de asemenea inspirate din munca ei. Universul Ștefaniei este extrem de bogat, de la poeziile scrise în adolescență, la picturi, fotografii, creații sonore, vizuale și performance-uri. Am ales din acest univers elementele care mi s-au părut că reprezintă cel mai bine povestea pe care am vrut să o spun.
A.B.: Cum ai decis ce rămâne în film și ce rămâne în afara lui, mai ales într-un proiect cu o încărcătură personală puternică?
P.O.: Au existat anumite momente dificile de-a lungul filmărilor, precum și mărturisiri față de care Ștefania și-a exprimat dorința de a nu exista în film. Am respectat acest lucru. Probabil că cel mai dificil a fost ca "timpul" filmului, cu finanțările și organizarea pe care le presupune, să se suprapună cu "timpul" procesului Ștefaniei, legat de dialogul ei cu trecutul. Ceea ce a rămas în film și ceea ce a rămas în afara lui a depins, în mare măsură, de această tensiune dintre cele două temporalități.
A.B.: Camera urmărește corpul și prezența protagonistei cu multă atenție și răbdare. Cum ai lucrat cu ideea de privire - ce arată și ce lasă în afara cadrului?
P.O.: Când sunt în spatele camerei, mă fascinează corpul prin micro-reacțiile pe care le poate avea în anumite momente. Tocmai din aceste motive, tind să prefer planurile apropiate și foarte apropiate. Ele decupează personajul din decor și fac ca nimic din jur să nu mai conteze, în afară de acele micro-detalii. De exemplu, tremuratul bluzei Ștefaniei într-un moment în care plânge și râde în același timp, întinsă pe pat.
Mă fascinează mult proximitatea pe care o putem crea cu camera și mă gândesc mereu cum să fac ca aceasta să aibă un rol activ. În scenele de dans, de exemplu, mi-am dorit ca spectatorul să rămână foarte aproape de personaj, ca aparatul de filmat să fie integrat în dans, astfel încât să putem simți atât prezența Ștefaniei, cât și dinamica ei din acel moment. A fost o adevărată provocare tehnică, în care camera, superb mânuită de Carmen Tofeni, și microfonul aflat pe un suport extrem de lung, excelent operat de Jérôme Petit, dansau în același timp și în același ritm cu ceilalți.
A.B.: În ce măsură Still Nia este și un film despre proces, nu doar despre rezultat artistic?
P.O.: Cred că procesul m-a interesat cel mai mult în acest film, nu neapărat cel artistic, ci mai degrabă drumul spre reziliență. Înainte de a o întâlni și de a lucra la acest film, credeam că drumul spre reziliență seamănă cu un munte, cu o potecă pe care tot urci și, odată ajuns sus, ești într-un fel "vindecat". Dar am înțeles că acea potecă poate fi foarte sinuoasă și că este, de fapt, un proces care durează toată viața. Probabil că nu ne vindecăm niciodată complet de un trecut dureros, ci învățăm să îl gestionăm. Și chiar și așa, unele prăpăstii dureroase pot apărea din nou și din nou în calea noastră, lucru care este, până la urmă, normal. Toate aceste discuții mi se par adesea înghițite de injoncția la reziliență pe care societatea de "wellbeing" ne-o vinde. Filmul urmărește un mic fragment dintr-un astfel de proces.
A.B.: Cum se înscrie acest film în parcursul tău regizoral și ce direcții deschide pentru proiectele tale viitoare?
P.O.: Acest film a deschis oportunitatea de a colabora cu o echipă minunată de producători: Diana Caravia, Ada Solomon (microFilm) și Cédric Bonin (Seppia Film). Am primit de la ei foarte multă încredere și susținere, iar acest lucru a fost extrem de important pentru parcursul meu regizoral, mai ales în cazul unui film de debut.
Înainte de Still Nia, nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi putea realiza un film în care eu să fiu, într-un fel sau altul, un personaj. Dar, gândindu-mă la ceea ce apreciez la cei pe care îi filmez și văzând curajul Ștefaniei în expunerea vulnerabilității ei, s-a deschis o poartă. Următorul lungmetraj va fi, așadar, foarte personal.
De asemenea, mă fascinează personajele feminine și cred că avem nevoie de povești ale femeilor, spuse de către femei.
A.B.: Ce tip de întâlnire îți dorești să aibă spectatorul cu Still Nia - una emoțională, una reflexivă, una critică?
P.O.: Cred că fiecare se va întâlni cu filmul în mod diferit. Tot ce îmi doresc este ca această întâlnire să fie una intimă și senzorială. Discuțiile de după pot lua orice direcție - emoțională, reflexivă sau critică. Oricare din acestea poate genera dialoguri foarte interesante.