Elena Emandi: M-am bucurat enorm când am aflat că voi face parte din spectacol. Văzusem deja câteva dintre spectacolele Letei Popescu și îmi doream foarte mult să lucrez cu ea, așa că vestea m-a bucurat cu atât mai mult, pentru că îmi doream sincer această colaborare.
T.C.: A fost prima întâlnire cu scena Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați?
E.E.: Nu, a fost a treia întâlnire cu scena Dramaticului. Prima a fost în spectacolul de licență, Visul unei nopți de vară, regia Radu Horghidan, spectacol care a fost jucat pe scena Teatrului Dramatic, iar a doua, spectacolul Miorița în regia lui Cristian Ban.
E.E.: Fiind la început și neștiind întreaga distribuție, aveam adesea sentimentul că nu trebuie să "fac prea mult", ca să nu deranjez, iar asta, la început, mă bloca. Însă personajul acesta are nevoie de prezență constantă - este aproape mereu pe scenă, trebuie să fie viu, în mișcare, atent. Iar cel mai mult m-a ajutat un lucru pe care mi l-a spus Leta: că oamenii trebuie să iasă din sală și să spună: "Ce găină!".
T.C.: Ce a contat cel mai mult în lucrul de echipă, pentru coerența spectacolului?
E.E.: Cel mai mult a contat comunicarea și încrederea între noi. Practic, spectacolul a funcționat pentru că fiecare și-a asumat responsabilitatea nu doar pentru sine, ci pentru întreaga echipă.
T.C.: Succesul Găinii ți-a adus și angajarea în trupa Teatrului Dramatic "Fani Tardini"?
E.E.: Nu, au contat și colaborările de dinainte.
T.C.: Ai o constituție și o plastică corporală care ar fi fost foarte potrivite pentru a face gimnastică de performanță sau balet. Nu ai profitat de asta? Ce te-a determinat să alegi teatrul?
E.E.: Când eram mică, vedeam gimnastica și baletul ca pe niște activități "pentru fetițe", cu rochițe și grație, iar lucrurile acestea nu m-au atras. Eu eram mai degrabă genul care juca handbal, mergea cu bicicleta, se cățăra pe garduri, alerga și era mereu în mișcare; îmi plăcea să călăresc, să fiu în aer liber, să-mi testez limitele. De altfel, abia în facultate am devenit cu adevărat conștientă de plasticitatea corpului meu, iar asta i se datorează în mare parte profesoarei mele de mișcare, Elena Anghel, care m-a ajutat să descopăr această dimensiune și să o valorific. Până să mă hotărăsc definitiv pentru teatru, am oscilat între mai multe variante - armată, medicină, biologie (pentru care încă am o pasiune). Însă, treptat, mi-am dat seama că investesc din ce în ce mai mult timp și energie în teatru și că acest domeniu începe să mă atragă din ce în ce mai mult. Așa că am decis să merg mai departe pe acest drum.
T.C.: Ai urmat cursurile Facultății de Teatru a Universității "Dunărea de Jos" din Galați, după ce ai finalizat Liceul "Dunărea", tot din Galați. Nu ai fost tentată să alegi alte orașe, alte Universități / Facultăți?
E.E.: Tentată am fost, mai ales că în grupul meu de prieteni de atunci, aproape toți își doreau să meargă la UNATC. Seara îmi imaginam și eu cum ar fi să fiu studentă acolo, cum ar fi viața într-un oraș mare. Am mers chiar și la admitere împreună cu câțiva dintre ei, ca să simt mai bine atmosfera locului. Și, deși mi-ar fi plăcut, am avut sentimentul destul de clar că nu acela este locul meu. Cred că a fost foarte bine că mi-am ascultat intuiția și am rămas în Galați. Am avut parte de cinci ani minunați (cu tot cu Master), în care am învățat enorm și am întâlnit oameni foarte faini, profesori și colegi dedicați, care fac lucruri frumoase fără să caute neapărat validare, ci dintr-o nevoie autentică de a construi.
T.C.: La ce clasă ai terminat, ca profesor, mă refer?
E.E.: Am terminat la clasa profesorului Radu Horghidan, de la care am învățat enorm. Îl apreciez foarte mult pentru faptul că reușește să creeze un spațiu viu de dialog și căutare. Noi, efectiv, puteam să stăm să-l ascultăm fără să ne plictisim. Radu are acest dar: știe să vorbească, să împărtășească din ceea ce știe, și, mai ales, să te provoace să cauți singur mai departe.
T.C.: Ce roluri ai jucat în facultate?
E.E.: În primii ani de facultate am început prin a lucra pe scene din film și pe texte contemporane pentru a înțelege mai bine bazele actoriei. Astfel, în anul I am lucrat o scenă din filmul Shame. În al II-lea an am interpretat personajul Kayleen din Jocuri de copii și răni deschise de Rajiv Joseph, iar în ultimul an ne-am concentrat pe spectacolul de licență Visul unei nopți de vară, unde am jucat atât rolul lui Puck, cât și pe unul dintre meșteri.
E.E.: Prin intermediul acestui proiect am avut și prima mea întâlnire reală cu ceea ce înseamnă devised theatre. Am încercat să înțeleg ce presupune această metodă de lucru și să vin cu propriile propuneri, să particip activ la construcția spectacolului, iar asta m-a scos din zona de confort într-un mod bun. În ceea ce privește personajul, m-a învățat un lucru esențial: că, uneori, puterea se află în fragilitate și în vulnerabilitate. Că nu tot ce este aparent slab este lipsit de forță.
T.C.: Cum a fost colaborarea cu Cristian Ban, regizorul spectacolului Miorița?
E.E.: Cristi oferă multă libertate actorilor și îți pune constant mintea la lucru. Te provoacă să cauți, să vii cu propuneri, iar pentru mine acest lucru este valoros. Este genul de proces care te ține viu și curios. În plus spectacolele lui au un amestec special de "râsu'-plânsu". Nu știi exact dacă să râzi sau să plângi. Sunt multe momente care par comice la suprafață, dar care ascund o sensibilitate foarte mare. Cred că această capacitate de a îmbina umorul cu fragilitatea este una din trăsăturile care îl definesc cel mai bine ca regizor.
E.E.: Masterul pe care l-am urmat a fost în Teatru și Arte performative, iar fiecare dintre noi a avut libertatea de a-și alege o direcție proprie de cercetare. Eu am ales să studiez zona performance-ului, pornind de la lucrările Marinei Abramovic, din dorința de a înțelege mai bine ce înseamnă acest tip de expresie artistică. La finalul primului an, am realizat un performance de mici dimensiuni, izolat, la care au participat doar trei persoane, a fost mai degrabă un experiment, o modalitate de a observa ce efecte produce și ce rezultate apar. Experiența m-a făcut să-mi doresc să dezvolt proiectul și să-l adaptez pentru un număr mai mare de persoane. În al doilea an m-am concentrat pe lucrarea de disertație, care a abordat atât performance-ul, cât și legătura acestuia cu terapia. Astfel, masterul m-a determinat să explorez și alte zone apropiate de actorie și să descopăr elemente comune între ele.
E.E.: Când lucrez la un personaj nou, îmi place să mă documentez cât mai mult: citesc despre autor, despre alte piese scrise de el, încerc să înțeleg universul în care a creat, mă uit la spectacole, orice mă poate apropia de lumea respectivă. Iar după ce partea teoretică se așază în mine, dau drumul la joacă. Drumul până la Nina a fost, pot spune, unul firesc. Am în comun cu ea multe lucruri. Până acum, spectacolul a fost primit de public foarte bine, lucru care mă bucură.
T.C.: O perioadă ai colaborat și cu Teatrul pentru Copii și tineret "Gulliver" din Galați. Ai jucat acolo mai multe personaje, dar, cel mai important, asupra căruia aș vrea să ne oprim este Alice din Alice in Wonderland, în viziunea regizorală a Anei Crăciun Lambru, care semnează și textul, și cu aportul lui Andrei Cozlac la realizarea videomapping-ului. Cum a fost drumul spre personaj, colaborarea cu Ana Crăciun Lambru?
E.E.: Am mai spus că-mi plac oamenii care vin cu lucruri noi? Care au multe idei și dorință reală de a le pune în practică? Ana este exact genul acesta de om. Colaborarea cu ea a fost extrem de vie și provocatoare. Pe parcursul acestui proiect am avut multă frică: frică de nou, frică că n-o să-mi iasă și lista poate continua mult și bine. La un moment dat am înțeles că nu pot scăpa de ea, așa că am decis să o folosesc în scenă. Și, cumva, Alice în Wonderland vorbește foarte mult despre acest lucru, despre frică, despre necunoscut, despre curajul de a merge mai departe.
E.E.: În primul rând, simt recunoștință pentru oamenii alături de care am lucrat, pentru încrederea primită și pentru faptul că am avut șansa să fac parte din două proiecte care au fost apreciate la acest nivel. Cred că nominalizarea spectacolului Alice în Wonderland a venit din întâlnirea dintre mai multe lucruri: o viziune regizorală curajoasă, o echipă dedicată, o componentă vizuală care m-a impresionat, și, poate cel mai important, o poveste spusă așa sincer, care vorbește atât copiilor, cât și adulților.
T.C.: Ai simțit că aceste roluri te-au solicitat altfel decât celelalte?
E.E.: Da. Adică, fiecare rol vine cu un tip diferit de responsabilitate, cu un alt nivel de expunere, iar asta te obligă să fii mult mai atent, mai prezent.
E.E.: Acum mă pregătesc pentru premiera spectacolului Caligula, în regia lui Cătălin Vasiliu. Așa că, fiți pe fază că mai e foarte puțin!
T.C.: De ce crezi că vei avea nevoie pentru a continua acest drum pe care ți l-ai ales?
E.E.: Este o întrebare grea, pentru că un actor tânăr în România are nevoie de multe lucruri. Și aici putem să dezbatem pe mai multe planuri. Dar o să răspund la ceea ce ține de mine. Mereu am crezut că cel mai important este să muncești, să dai tot ce poți, și dacă muncești cu adevărat lucrurile ies. Cred în continuare în asta, dar acum aș adăuga un element destul de important: relaxarea. Să găsești echilibru între muncă și relaxare mi se pare esențial. Dacă reușești să le îmbini, totul merge mult mai bine.