De la "măgărușul de la Ghidighici" al lui Todorov, la Richard al III-lea, anti-eroul seducător și monstruos al unei lumi care seamănă prea mult cu a noastră, traseul lui Anatol Durbală este povestea unei transformări permanente: din discipol într-un artist-mentor, din actor de comedie și de dramă la prezentator TV, dintr-un interpret de artă dramatică într-un real "reper" cultural din Republica Moldova. Acest interviu își propune să fie mai puțin un inventar cantitativ al succeselor sale, și mai mult o explorare a izvoarelor: de unde vine dragostea sa pentru teatru, cum se leagă teatrul de familie și societate, ce înseamnă să joci alături de propriii elevi, ce înseamnă premiile și, mai ales, în lumina ultimei premiere TNME, cum se trăiește pe scenă un personaj ca Richard al III-lea.
Alina Mariana Maer: De unde vii, tu, Anatol Durbală? Nu doar geografic, pentru că Ghidighiciul e deja mitologie personală. Din ce întâlniri decisive, din ce frici, din ce rușini, din ce iubiri?
Anatol Durbală: Părinții mei făceau teatru. Teatru de amatori, bineînțeles. La Casa de Cultură din sat repetau Amintiri din copilărie de Ion Creangă și taică-meu juca rolul principal. Nu aveau cu cine să mă lase acasă și mă luau cu ei serile la repetiții. Nu-mi amintesc nimic, că aveam vreo patru ani, dar sunt sigur că undeva cumva acele contacte cu teatrul și-au spus cuvântul mai târziu. Apropo, prima mea apariție scenică a avut loc cam atunci, prin 1974, când am ieșit plângând în scenă în timpul reprezentației ca să o apăr pe mama de un nene care striga la ea. M-am lipit de fusta ei și ceream să nu-mi obijduiască mama. Piesa se numea Doi țărani și cinci cârlani de Constantin Negruzzi. Apoi au fost o mulțime de alte momente și oameni care m-au dus cumva spre actorie. Pe la șase ani tata mi-a pus în mână un aparat de fotografiat și chiar dacă nu mi-a arătat și ce să fac cu el, a sădit pe veci în mine dragostea pentru imagine: fotografie și, mai târziu, film. Pe la zece ani am mers într-un sat vecin și mama mi-a cumpărat acordeon. Nu a durat mult relația mea cu el, dar a contat. Apoi chitară. Nemțească, cu 12 strune. Apoi cercul de dansuri din sat "Brâuleț" și conducătorul lui artistic Grigore Corcinschi. Am dansat mult. Și în sat, și la Moscova, și-n armată în Germania. Vreo 14 ani în total. Apoi spectacolele pe care le-am văzut cu colegii de școală: Abecedarul de D. Matcovschi la fostul Teatru Academic de Stat "A. Pușkin", actualul meu Teatru Național "M. Eminescu", Farmazonul din Hârlău de V. Alecsandri la "Luceafărul" și multe altele. Și, punctul culminant, admirația mea pentru un mare artist de pe timpul URSS, Arcadii Raikin. Îmi plăceau mult monologurile lui satirice pe care le vedeam la micuțul nostru televizor alb-negru "Start" cu doar două canale care nu se prea deosebeau între ele și pe care le schimbam cu un clește, doar la concertele mari cu prilejul sărbătorilor comuniste. Era suficient să le aud o singură dată și le învățam pe de rost. Iar ce nu reușeam să rețin, inventam și completam din capul meu. Voiam să fiu ca el și asta m-a dus la Facultate.
Aveam și frici, care acum îmi dau seama că nu m-au oprit, ci m-au mânat înainte. Cum ar fi statura, care îmi părea că nu-mi va permite niciodată să ajung pe scenă.
A.M.M: Cei ce te urmărim pe rețele de socializare, știm că primul om care a mișcat soarele și celelalte stele în viața ta este Mama! Ce ai moștenit de la ea: forța, fragilitatea, umorul, disciplina? Și cum se leagă figura ei de felul în care înțelegi astăzi feminitatea?
A.D.: Pe la vârsta de 10 ani părinții mei au divorțat. Multă vreme am considerat acest eveniment din viața mea drept unul negativ, care mi-a dăunat. Din obișnuință, dar și hrănit cu vorbele rudelor, mă gândeam că dacă aș fi avut tată, reușeam mai multe. Acum cred cu totul altfel: acest fapt m-a făcut să mă maturizez mai devreme decât semenii mei, să înțeleg că dacă nu lupt singur pentru visele mele, dacă nu învăț, nu fac eu prin munca mea, nimeni nu va face ceva pentru mine sau în locul meu și nu voi reuși nimic. Să înțeleg asta atât de devreme a fost un mare favor, cred eu. Respectiv, mama a rămas pentru mine sprijin. Singurul sprijin. Și am marele noroc să am o mamă care m-a susținut întotdeauna, în toate năzuințele mele, chiar cele mai trăsnite: să pictez, să cânt, să dansez, să-mi cumpăr cameră de filmat pe când nici nu se auzise la noi în sat de așa ceva. Inclusiv să mă fac actor - mama nu m-a oprit.
Cred că totul am învățat de la ea, chiar dacă ea nu mă învăța ca atare. Am învățat să fiu disciplinat și responsabil, să muncesc și să duc orice lucru început până la capăt. Să nu mă plâng și să nu mă las niciodată bătut. Bun, caracter și ambiție am sigur de la tata. El m-a învățat cu lipsa lui mai multe decât ar fi reușit cu prezența, sunt sigur.
Ce ține de simțul umorului... Tot mama și soră-mea țin întâietatea. Dacă mama sau sora mea s-ar fi făcut actrițe, eu pe lângă ele eram un măturător de stradă.
A.M.M: Femininul din viața ta, soția, fiica, partenerele de scenă, ce a schimbat în bărbatul și în artistul care ești? Te-a îmblânzit? Te-a făcut mai responsabil sau mai vulnerabil scenic?
A.D.: M-a alintat. Am fost obișnuit să fiu mereu în preajma unor femei frumoase. Mai ales de când m-am angajat la teatru. Și frumusețea lor a devenit o rutină și o necesitate pentru mine. Oricât ar suna de ciudat, asta m-a și încurcat. Îmi petreceam mai mult de jumătate de viață, și în scenă, și în culise, și în turnee, și la filmări, alături de femei, după care-și frângeau gâturile majoritatea bărbaților când treceau pe stradă, așa ca Mihaela Strâmbeanu sau Doriana Zubcu, de exemplu. Iar eu jucam cu ele în scenă. Asta m-a făcut mai sensibil, mai vulnerabil și mai capricios. Partea bună este că femeile m-au și educat. Și am fost un norocos: am dat în mare parte de femei extraordinare în viața mea, care m-au făcut să vreau să fiu mai bun, mai atent, mai cult. Olesea, soția mea, este vârful de lance în acest lucru și nu-mi imaginez cum ar fi putut fi altfel. Cassandra, fiică-mea, desigur nu se ia în considerație. Ea este din alt sistem de coordonate.
A.M.M: Ai trecut prin școli legendare: MHAT, Tisch School of Arts, maeștri ca Bogomolov și Tabakov. Ce rămâne din aceste mari școli de teatru în tine după 30 de ani? O tehnică? Un fel de a privi lumea?
A.D.: Și tehnică, bineînțeles, și un fel de a privi lumea. Dar nu asta în primul rând. De la Școala de la Moscova și pedagogii mei de-acolo, de la Vladimir Nicolaevici Bogomolov întâi de toate, mi-a rămas dragostea și bucuria pentru această profesie. Că principalul nu stă în a înțelege, ci în a simți. Că inteligența nu se măsoară în cărți citite și nici în costume purtate, ci în capacitatea de a simți durerea altuia. Inclusiv a personajului. Emoția e peste rațiune, inima e peste creier.
A.M.M: Relația ta cu Ilie Todorov pare una fondatoare. Dincolo de anecdote și amintiri neprețuite ce ai învățat esențial de la el despre teatru și despre viață?
A.D.: - Tolișor, nu se cade, nu-i frumos să ieși în scenă să-l joci pe un cineva, dacă ești un nimeni.
- Adevărul e unul, iar drumuri spre adevăr sunt mai multe.
- Lăcata a inventat-o hoțul.
- De la un artist nu poate să miroase a borș.
- Aș vrea să fac un spectacol după care să nu aplaude nimeni.
Pot înșira aici o mulțime de fraze spuse de Ilie Todorov, care mi s-au întipărit pentru totdeauna în minte și în suflet. Dacă nu-l întâlneam pe Todorov în primii ani după Facultate, cred că mă duceam la fund. Nu cred că aș mai fi rămas în profesie. Omul acesta nu avea margini. Cu el am trăit satisfacția de a-mi pune sarcini și scopuri dincolo de mine. Nu știu cum să explic. Îi duc dorul. Mult. De atâtea ori în repetiții, din acelea foarte dificile, când nimic nu se leagă, nimic nu iese și te simți incapabil, ars, terminat, mă întreb în gând oare ce-ar zice Todorov. El sigur știe cum, știe ce, știe când. Și-mi vine în minte ceva de felul: "Tolișor, dumneata fă, că o să înțelegi pe urmă." Și mi se face mai ușor.
A.M.M: Cum ai trăit momentul în care ai trecut din postura de discipol în cea de mentor? A fost o ruptură sau o continuitate firească?
A.D.: Nici nu mi-am dat seama. Și aici am avut noroc de un om, care în acel moment vedea în mine mai multe decât vedeam eu - Mihai Fusu, actorul, regizorul și pedagogul. El a fost primul care în anul 1999 m-a invitat să predau Arta Actorului la clasa lui. Prima probă a ieșit aiurea, dar mi-a dat parcă răspuns la o întrebare pe care pe-atunci nici nu apucasem să mi-o pun. Am simțit asta. De atunci atâția ani deja merg la studenți și tot învăț și învăț de la ei, mult mai multe decât învață ei de la mine. Mă încarc de la energia lor, mă fac vajnic dar și mic de multe ori, la masă, când mă prind jucând-o pe profesorul, că nu știe ce ar face în locul lor.
Deci, nu a fost deloc o ruptură. A fost un tot întreg. Doar că și de data asta întâi am făcut și abia mult după am înțeles de ce.
A.M.M: Cum e să joci pe scenă cu foștii tăi studenți? Se inversează raportul de autoritate? Ești mai aspru, mai perfecționist cu tine când ei sunt în distribuție?
A.D.: Cu certitudine e altfel decât cu ceilalți colegi de scenă. Mai ales cu proaspeții tăi absolvenți, cum mi se întâmplă în Richard al III-lea, ultima noastră premieră, unde joc alături de patru discipoli de-ai mei, care au absolvit acum jumătate de an. Și acest "altfel" conține și bucurie, și mirare, și frică, și mândrie. Esențial se schimbă, însă, sentimentul libertății. Atunci când port pe umeri această povară de a le fi profesor, nu prea am dreptul să-mi arăt arama, că am îndoieli, că nu sunt sigur dacă am dreptate. În fața lor ca studenți e mai important să îi încurajez să desfacă aripile, să îndrăznească, să se arunce ca în apă în circumstanțele propuse, ca leul peste pradă asupra rolului. Și mă acopăr în sinea mea cu convingerea că dacă nu ai curajul să spui o prostie, niciodată nu vei spune nimic deștept. Or, acum când suntem pe aceeași treaptă, parteneri de la egal la egal pe scenă, îmi pot permite luxul să fiu incert, nesigur și să fur din convingerea lor tinerească și începătoare. Și asta mă face să mă simt mai liber, cu ei și cu mine. Peste toate tronează totuși, recunosc, împăcarea și mulțumirea, că am contribuit nu să învăț pe cineva ceva, ci să aprind o torță. Unii fac spectacole, eu încerc să cresc artiști.
A.M.M: Ai jucat comedie pură și tragedie neagră, ai pendulat între grotesc și lirism. Cum se împacă aceste registre? Unde te simți mai "adevărat": în comic sau în tragic?
A.D.: Comedia nu este decât o tragedie care nu ți s-a întâmplat ție. Așa m-au învățat la școală și așa cred și astăzi, după 34 de ani de teatru. Pentru mine comedia e o treabă cât se poate de serioasă. Nu știu de ce când spunem emoție, ne referim în primul rând la lacrimi. M-am emoționat este aproape sinonim cu am plâns. Dați-mi voie: râsul tot este o emoție. Și e una cu nimic mai simplu de stârnit într-un om. A face pe cineva să râdă, cred că e mai greu chiar decât să-l faci să plângă. De aceea eu nu prea fac deosebire între comedie și tragedie. Până la urmă, viața oricui, și în lumea reală și în cea imaginară, scenic, este comică la distanță și tragică în apropiere. Nu există doar negru sau doar alb. Întotdeauna sunt nuanțe. Vrei să joci un tip rău - caută unde-i bun (Richard!). Parafrazez: vrei să joci o tragedie, caută comicul și dacă vrei să joci o comedie, caută tragismul. Atâta doar că eu am avut parte de roluri comice și de comedii într-o proporție mult mai mare decât tragedii. Și asta m-a făcut să am mai multe frici când e vorba de tragedie, mă simt ca un student pe scenă, nu am siguranță ca în cazul comediilor. Și nici asta nu e doar o problemă, ci și un favor, că abordez lucrurile parcă știute și oarecum împietrite în mine, proaspăt, nou, fără repere.
A.M.M: Rolurile tale recente par să alunece tot mai mult spre zone de intensitate morală și existențială. Ce cauți astăzi într-un personaj, dincolo de provocarea unui rol nou?
A.D.: Pentru mine, ca elev și adept al școlii și Sistemului Stanislavski, orice personaj, orice spectacol, nu este despre cineva, cândva, undeva, ci despre mine, aici și acum. Nu în sens că mă joc mereu pe mine, ci pentru că orice material dramatic, scris ieri sau acum patru sute de ani, pentru mine încetează să mai fie al autorului din moment ce am pășit pe scenă și devine al meu. Shakespeare sau Cehov, de exemplu, au spus ce au avut de spus în operele lor, au pus punct, au închis caietul și au murit. Acolo se termină opera lor și abia începe opera noastră. Eu trebuie să fac acest material al meu, să-l trec prin mine, prin ceea ce mă doare și mă tulbură azi, aici acum. Și dacă ziceți că rolurile mele lunecă spre zone de intensitate morală și existențială, nu-mi explic altcumva, decât că mă schimb și eu, mai prind la minte, mă uit la lume cu mai puțin tupeu că aș înțelege ceva în ea. Mă întreb cine sunt și ce rost am, odată cu personajele mele. De aceea mi-a fost deosebit de greu în Richard, pentru că și în acest monstru am încercat să găsesc dragoste și slăbiciune. Și contează mai puțin dacă am găsit, dacă are sau nu El, contează mai mult că am căutat și dacă am sau nu Eu.
A.M.M: Să vorbim despre spectacolele ultimilor ani, pe care am avut și eu șansa de a le vedea. Despre roluri-cheie. Capcana în regia lui Petru Hadârcă, un spectacol despre teroare, suspiciune, fugă și vinovăție. Ce ți-a fost cel mai greu de dus în rolul generalului Grigori Cearnota, tensiunea psihică sau grotescul?
A.D.: Am avut de la bun început neliniștea că nu este rolul meu. Să vă zic în secret, mă mai încearcă și acum acea neliniște. Parcă nu mă credeam în stare să îmbin comicul și tragismul în același om, de un asemenea calibru al sufletului. "Prea sus tronul pentru mine", ce să zic. De aceea, sigur că am picat, zic eu, în prea mult grotesc. Înțelegeam că nu trebuie și nu e cazul, dar partea lui Cearnota care nu poate fi spusă prin cuvinte, a fost pentru mine o piatră de încercare.
A.M.M: Grădina de sticlă în regia aceluiași Petru Hadârcă, un micounivers fragil, feminin, dureros suprapus peste drama identității naționale. În postura lui Zahar Antonovici ai simțit că masculinul este irelevant sau condamnabil într-o lume feminină dominată de suferință tăcută și traume și abuzuri?
A.D.: Nu am operat deloc cu asemenea noțiuni. Eu sunt actor, nu eseist și nici critic de teatru. Eu nu pot juca idei. Eu încerc să joc oameni. Deci, dincolo de binomul masculin-feminin, am încercat să mă pun în locul omului care are buzunarele pline cu dulciuri, iar inima cu pelin. Cum e să doară mai mult golul decât plinul. Ce înseamnă să mori pe bucăți, să ai un loc sub un pom în curte unde nu se așază nimeni altcineva, că acela e locul lui Zahar Antonovici. M-a ajutat mult amintirea bunicului meu Vasile, care îmi spunea deseori că nu-și poate opri gândurile și bea un pahar de vin nu că vrea să bea, ci ca să le oprească. Am căutat tangențe cu Lastocika și, culmea, am găsit atât de multe, că mai nu mi-a rămas nimic să-i deosebească, decât vârsta și numărul de brațe.
A.M.M: În Eu sunt vântul, minunatul text al lui Jon Fosse, ai jucat alături de Marius Manole. Cum e să împarți scena cu un actor care e vedetă necontestabilă în România? E competiție? E dialog? E emulație?
A.D.: Când Sorin Militaru, regizorul spectacolului, mi-a zis că vrea să-l invite pe Marius Manole, mi s-a părut o glumă. Nu-mi puteam imagina că un actor de asemenea calibru ar putea accepta să joace într-o sală de nici 60 de locuri, în Republica Moldova, alături de cineva de care credeam că nici nu auzise. Am rămas mut când m-au sunat de la teatru și mi-au zis să vin mâine la repetiție, că Marius e deja la Chișinău. Îi mulțumesc lui Sorin pentru faptul că mi-a pus în față acest text superb, în care nu înțelesesem nicio boabă după prima lectură, că a avut răbdare cu mine și, bineînțeles, pentru experiența fantastică de a juca alături de Marius. La prima zeamă mâncată împreună la prânz s-au spart toate preconcepțiile mele despre Marius Manole cel aproape monument, vedetă, om care nu trăiește printre muritori. Am găsit un om minunat, un actor care încearcă și el, caută ca și mine. Simplu, deschis, inimos și cu mult umor. Un partener de scenă de care să tot cauți. Am uitat că suntem din "țări" diferite, asta dacă știam vreodată. N-am simțit nicio piedică sau inconveniență lingvistică, artistică, umană. M-am convins a câta oară că omul talentat e și în Africa talentat. Am lucrat cu o plăcere deosebită. Nu a fost deloc o competiție. A fost mare și a fost vânt.
A.M.M: Chirița în Chișinău în regia Adei Milea. Ești un Guluță absolut cuceritor. Este comedia pentru tine o formă de libertate sau o formă de rigoare extremă? Cât de greu este să faci oamenii să râdă, dar și să înțeleagă tăioasa satiră pe care râsul o camuflează?
A.D.: Am vorbit mai sus despre diferențele dintre comedie și tragedie în ce mă privește. Despre Guliță pot spune un singur cuvânt: Ada. Dumnezeule mare, nu înțeleg cum poate încăpea atâta talent într-un om. Ada Milea, pe care mi-o imaginam mare, rece, oarecum arogantă, s-a dovedit a fi pâine cu unt. Ce plăcere enormă a fost să lucrăm cu ea. Cât m-a copleșit distribuindu-mă la Guliță. Mi-a zis că e un "copchil cu barbă" și mi-a fost de ajuns. Nu am încercat deloc să fac oamenii să râdă. Eram conștient de toate clișeele care se țin lanț de Guliță - un tăntălău și un neisprăvit și instinctiv voiam să nu cad și eu în plasa lor. Părea imposibil la început. Dar "copchil cu barbă" al Adei m-a salvat. Nu am vrut deloc să joc vârsta: să vorbesc subțirel și să mă șterg la nas sau ceva de acest fel, ca să arăt că-s copil. Câteva zile am adunat curaj să-i zic Adei despre asta. Ce ușurare a fost când ea a zâmbit cu zâmbetul ei de Zâna cea Bună și a zis: nici eu nu vreau! Nu! Guliță e copil în sensul în care noi toți, chiar dacă ne apropiem de 60, tot copii rămânem pentru mamele noastre. Și atunci, înaripat de asemenea susținere, am început să caut laturi de caracter ale lui Guliță unde nu este un tont și un neisprăvit. Și am găsit. Multe. Două dintre care au fost esențiale: dragostea pentru mama și pentru nebuna de Luluța. "Tăntălăul" acesta își iubește mama, mi-am zis, și e gata să omoare pentru ea. Iar Luluța se preface nebună, desigur, însă Guliță nu știe de prefăcătoria ei și o iubește sincer așa nebună cum e. Închei: ADA!
A.M.M: Ai primit premii naționale și internaționale, ai titlul de Artist al Poporului. Ce fac premiile cu tine, de fapt: te liniștesc sau te neliniștesc? Există un moment în care recunoașterea publică devine o presiune?
A.D.: Când eram mai tânăr recunosc, râvneam aceste premii și mă bucuram dacă le luam sau mă întristam dacă nu. Nici astăzi nu mă lasă indiferent și mă bucură, mă mulțumesc oarecum să le ridic, dar e cu totul altceva. Mă macină gândul că nu le merit și că chiar dacă le-aș merita, poate era mai bine să fie oferite cuiva care trăiește râvna mea de odinioară pentru ele. Totuși, orice s-ar spune, o mențiune, un cuvânt bun, un premiu la un moment potrivit, mă face să mai uit oarecum îndoiala că nu am înțeles nimic în viața asta și că nu-s la locul meu. O iluzie, desigur, dar e mai bine să fie decât să nu.
A.M.M: Pe 17 ianuarie 2026 a avut loc la Teatrul Național "Mihai Eminescu" din Chișinău premiera spectacolului Richard al III-lea după William Shakespeare, în regia lui Petru Hadârcă. Richard al III-lea este un personaj fascinant. Ți-ai dorit acest rol sau ți-a fost propus? Ce a fost mai greu: să-l construiești sau să-l controlezi?
A.D.: La și după Facultate aveam și eu o listă de roluri pe care mi le doream, dar o țineam ascunsă adânc în mine să nu râdă lumea de ce "planuri" am. Mi se părea că-s bun și de Hamlet și că regizorii nu prea înțeleg mare lucru în teatru dacă nu văd și ei Hamlet-ul din mine. Mă duceau gândurile și la Miroiu... scriu și zâmbesc. Nu zic, am și obținut câte ceva, cum ar fi Malvolio, de exemplu, rol care mi-a plăcut și pe care mi l-am dorit din studenție. Ei bine, Richard al III-lea nu era în acea listă. Nici măcar în visurile cele mai ascunse nu am îndrăznit să fiu atât de obraznic. De aceea, când mi-a zis dl. Hadârcă despre intenția lui de a-mi da acest rol, am fost năucit. Nu am crezut multă vreme că se va ajunge chiar până la realizare. Eram deja după o lună de repetiții și tot eram pregătit că o să mă cheme într-o zi deoparte și o să-mi spună ceva de felul că a greșit și să nu mă supăr, dar pune pe altcineva în acest rol. Chiar eram pregătit pentru asta și credeam (șăgalnic) că nu mă va supăra, ci mă va salva. Nu a fost să fie. Petru a stat ferm pe poziția lui și sămânța acestui Richard a prins rădăcini în mine.
Greu a fost tot. Și să-l construiesc, și să-l controlez. Cum am spus mai devreme, am căutat partea lui vulnerabilă, slabă și până azi o caut. Îmi este rușine să recunosc, că deși e un monstru și un ticălos, eu îl înțeleg și mi-e milă de el în niște momente. Mă cam îngrijorez că nu mă lasă. Nu-l pot scoate de pe mine ca pe o haină, ci mă tot doare undeva adânc.
A.M.M: Fizic, nu ai diformitatea clasică a lui Richard. S-a transferat "cocoașa" în moral și mental. Cum ai rezonat cu această opțiune regizorală a lui Petru Hadârcă?
A.D.: Greu am rezonat, recunosc. Petru era hotărât din start că nu va fi nicio cocoașă și niciun defect fizic. Eu însă, care m-am pomenit ca o omidă la talpa unui munte și nu știam ce să fac, mă tot apropiam de el când mi se părea că e în toane bune și-i tot cerșeam măcar un picior șchiop, măcar un umăr ridicat, măcar o moviliță de cocoașă. El m-a tot hrănit cu "o să vedem", "adăugăm mai târziu dacă o să simțim nevoia", adică îmbrăca și el cum putea pofta de a-mi da o palmă, cu vorbe de susținere. Eu, ca tot actorul verde și neputincios, speram că dacă mai calc așa strâmb și merg mai aplecat, fac și eu o boaghe de personaj acolo. Că, vorba aia: dacă ai încleiat artistul de mustață parcă e alt om. Nu a fost să fie. Și acum, când am înțeles deplin și sunt întru totul de acord cu asemenea decizie, îi mulțumesc lui Petru că a insistat și că a fost drăguț cu mine. Nu știu, din respect sau din complezență. Am fost nevoit să caut în alte părți, nu neapărat fizice, și a fost un exercițiu bun și util pentru rol, pentru spectacol.
A.M.M: Richard-ul tău e carismatic, erotic, fluid. Nu îți este teamă că fascinația răului va întuneca privirea critică și lucidă a spectatorului?
A.D.: Îmi este, da! I-am și spus dlui Hadârcă de mai multe ori că dacă o țin așa, spectatorul poate trece de partea lui Richard, îl poate simpatiza și înțelege chiar. Până la urmă aceste riscuri nu sunt ale mele ca actor doar și m-am ascuns și eu sub această umbrelă. Undeva simt că așa e bine să fac: tipi din ăștia când mint o fac atât de sincer și drăguț că îi crezi incontestabil.
A.M.M: Care e prețul personal al unui rol atât de întunecat? Te urmărește Richard după spectacol? Care este replica lui / a ta favorită?
A.D.: Am zis că mă neliniștește și uneori mă sperie că nu mă pot lepăda de el. Parcă-l port cu mine. Uneori parcă-l înțeleg mai bine pe el decât pe mine. Nu știu. Sper să treacă încet-încet. Ce ține de replici favorite... am mai multe. Una ar fi: "Nu mă iubește nimeni! De-oi muri, nu-i suflet ce milă să-mi arate."
A.M.M: Trăim vremuri tulburi, trăiești într-o țară în care cuvântul "război" nu este un banal substantiv cu rol literar. Ce te sperie astăzi în această lume?
A.D.: Războiul mă sperie mai mult în sensul siguranței familiei, copiilor mei.
Ce mă sperie pe mine însumi uneori în această lume este să nu mă trezesc că am pseudo-trăit. Că vrând să corespund lumii, am încetat să fiu eu.
A.M.M: Îți mulțumesc pentru acest interviu și nu pot să nu te întreb "Încotro te îndrepți, tu, Anatol Durbală?" Și tot eu răspund: Spre teatru, spre oameni, spre viață!
