A produs aproape 100 de filme, atât de ficțiune (lungmetraje și scurtmetraje) cât și documentare, iar din decembrie 2025, a fost aleasă Președintă a Consiliului de Administrație al Academiei Europene de Film.
Ada Solomon: Chiar de la început nu, dar destul de curând. Adică festivalul a venit după ce m-am apucat de producție și, în orice caz, după ce făcusem mai bine de zece ani de producție executivă, de execuție în producție. Deci, mai degrabă, m-a ajutat experiența de producție în organizarea de festival și surpriza a fost destul de mare, pentru că nu mi-am dat seama că e atât de similar, de fapt, ca structură. Sigur că un festival are specificitatea că e un eveniment unic și se întâmplă o dată și atunci se concentrează totul, dar, până la urmă și filmarea e un eveniment unic și trebuie să se întâmple în zilele și în spațiile în care e programată și cu rigorile respective. La un festival nu sunt mai multe duble, dar, pe de altă parte lucrul cu echipa, organizarea, pregătirea, nevoia de resurse și felul în care se strâng acestea e foarte similar. Nu știu dacă m-a ajutat Festivalul NexT în activitatea de producție, dar festivalurile, în general, au fost apa turnată la rădăcină, fără de care nu cred că aș fi putut să dau vreodată vreo floare, nu mai zic de un fruct.
A.I.: Din câte înțeleg, cele două arii de activitate în cazul dumneavoastră s-au potențat reciproc... Dar credeți că festivalurile, în general, pot stimula industria cinematografică?
A.S.: Cinematografia românească este absolut îndatorată unor curatori de festival și critici străini care au promovat-o, întâi prin festivaluri, dar și prin cronicile pe care le-au scris, prin retrospectivele, programele speciale pe care au început să le facă. Acesta a fost marele ajutor și prima trambulină pentru filmul românesc în lume. Filmele noului val românesc (Marfa și banii și Occident) au apărut odată cu TIFF-ul. La Cluj atunci, în 2002, au fost invitați tot felul de specialiști (critici, curatori de festival, programatori), iar interacțiunea lor, la prima mână, cu cineaștii de la noi, încă înainte ca filmele să ajungă să circule internațional, a ajutat enorm și a însemnat foarte mult pentru cinematografia românească, care a ajuns să fie vizibilă. Nu piața a făcut cinema-ul românesc să strălucească sau să însemne ceva, ci mișcarea a fost în sens invers: dinspre festivaluri înspre piață. Sigur că după aceea și succesul de piață a fost remarcabil pentru o limbă cu o circulație atât de mică, pentru o țărișoară atât de mică și pentru filme care n-aveau vedete la nivel internațional. Sigur că de la un moment încolo Vlad Ivanov a devenit o vedetă internațională, dar n-o să fie niciodată Robert de Niro, oricât de bun actor mi se pare mie și unui număr destul de mare de oameni că este. Și încă ceva: nu numai festivalurile în sine, ca loc în care se proiectează filme, ci toată partea de industrie, de laborator, de ateliere, întâlniri unu la unu, proiecții work in progress, toate lucrurile astea pentru mine au însemnat foarte mult ca profesionist. Am întâlnit o mulțime de oameni pentru că am participat de devreme și mi-aduc aminte foarte bine când ieșeam de la o proiecție de la TIFF și alerga după mine un băiat foarte drăguț, numai cârlionți, care m-a oprit pentru că voia să-mi spună că își dorește foarte tare să mă invite la Festivalul de Film de la Sarajevo, unde este o piață de filme care se cheamă CineLink. Este unul dintre cele mai importante locuri de întâlnire din regiune, unde poți să-ți găsești parteneri. Ei au un program de dezvoltare de scenarii și un talent campus în care tineri cineaști la început de drum fac exerciții, se cunosc, lucrează împreună, au proiecții închise, dedicate industriei, ateliere de finalizare, ateliere de marketing și distribuție pentru filme, adică în momentul ăsta la Sarajevo e un întreg ecosistem al lanțului cinematografic. Piața și această umbrelă, CineLink, îmi pare mai importantă decât festivalul în sine, deși festivalul continuă să fie un festival remarcabil, cu o mulțime de invitați, cu o mulțime de filme, cu un public extraordinar care își ia vacanță în perioada aceea ca să meargă la filme. Acesta e doar un exemplu. Majoritatea marilor festivaluri acum au și această componentă de industrie care le îmbogățește, care le completează.
A.I.: Acum, după toată experiența pe care o aveți, care credeți că sunt atributele unui producător bun? Ce credeți că a fost util în reușitele pe care le-ați avut?
A.S.: Respectul față de colaboratori, cultura generală, pentru că nu poți să ai un discurs articulat și să convingi dacă tu nu știi nimic despre un subiect sau altul... Apoi onestitatea, diplomația, capacitatea de a lucra cu oamenii și de a-i înțelege. Cred că un producător bun trebuie să fie și un pic diplomat și un pic psiholog. Sunt ego-uri de multe feluri și mai ales în tipul ăsta de cinema în care am lucrat eu toată viața și pe care știu cât de cât să-l gestionez. E un cinema de autor, e un cinema în care punctul central este o persoană, creatorul, demiurgul, care așteaptă să fie tratat ca atare. Aici e un joc destul de greu de dus, pentru că sigur că el este locomotiva, dar îți trebuie și vagoanele și locul în care să stea restul, fie că transporți marfă sau persoane. Ca să poți să faci transportul, nu e suficientă locomotiva, iar atunci asta nu se înțelege întotdeauna. Plus că locomotiva are și ea nevoie de un combustibil. Produsul nu poate exista doar pentru că există în mintea și în dorința creatorului. Și, de fapt, pentru mine asta face și farmecul lucrului în cinematografie, că e o meserie de echipă, că nu prea se face în solitudine. În structura clasică, de produs cinematografic, oricare ar fi el, e nevoie de o echipă, de mai multe minți pentru ca ideea, germenele, conceptul creatorului să poată să ajungă la public.
A.I.: Ați lucrat în decursul timpului cu numeroși regizori. Vi s-a întâmplat să interveniți în procesul de creație?
A.S.: Nu, eu nu sunt genul de producător creativ. Sigur că sunt câteva filme care au fost ideile mele, dar, în final, felul în care vedeam eu produsul finit, față de ce a făcut cineastul cu care am lucrat, pe care l-am ales, a fost destul de diferit și, în general, mi se pare că e un fel de pact în care și unul și celălalt își dau credit. Eu dau credit creatorului pentru viziune, creatorul îmi dă credit pentru gestionarea resurselor și așa mi se pare că e o negociere corectă. Sigur că intervin la nivel creativ, dar în zone de alegere a colaboratorilor, a locațiilor, a castingului. Sigur că citesc și îmi spun părerea despre anumite elemente din poveste pe care nu le înțeleg. Nu știu să dau soluții, dar pot să spun "asta nu funcționează pentru mineˮ, "Aici mi se pare că se pierde cevaˮ, "Aici nu rezonezˮ. Sunt mai degrabă primul spectator și un spectator destul de avizat în momentul ăsta, dar e destul de rar când am și soluții, atât în fază de scenariu cât și în fază de montaj. Și acolo fac niște remarci pe ce am văzut, ce am înțeles, ce m-a atins mai tare, ce nu m-a atins deloc, unde cred că lipsește ceva... Sigur că sunt momente în care am și idei de ce ar trebui să fie acolo. Dar îmi place să cred că sunt un partener pentru cineaștii cu care lucrez, pentru că dialogul e cheia progresului, nu monologul. Atunci când pui cap la cap resursele și vezi ce i se potrivește fiecăruia, cum să-i servești mai bine viziunea, îți trebuie un pic mai multă creativitate, și aici e contribuția mea. De-asta vorbeam la început de nevoia de background cultural a producătorului.
A.I.: După ce criterii vă alegeți proiectele?
A.S.: Prin faptul că fac filme de autor, aleg mai degrabă povestitorul, nu povestea. Ma interesează să simt că omul are un drive și o motivație pentru povestea pe care vrea să o spună, suficient de puternice încât să ducă locomotiva asta 5-7 ani, cât durează un proiect și apoi să simt că în viziunea lui se regăsesc valorile mele. Dacă aici nu suntem pe aceeași pagină, n-am cum să lucrez. Eu sunt cel mai prost mincinos din lume și nu știu să spun că ceva e galben când văd foarte clar că e roz.
A.I.: Este mai simplu să accesezi bani pentru un film în afară decât în România?
A.S.: Nu, ușor nu se accesează niciunde și competiție există peste tot. Diferența majoră în momentul ăsta este de atitudine a finanțatorilor față de cineaști. Pentru că la nivel de Uniune Europeană, de fonduri supranaționale și în marea majoritate a țărilor cu care lucrăm în coproducție există o atitudine de sprijin, de dorință de a contribui, de a fi un partener real. În România tot mai mult senzația este de ostilitate, de permanent crash între beneficiari și furnizor, în care furnizorul face tot ce poate să pună bețe în roate, și acestea nici măcar nu sunt la nivel al banilor, ci țin de birocrație, de logistică, de lipsă de înțelegere a procesului, de suspiciune permanentă, de desconsiderare a muncii enorme pe care o presupune meseria asta.
A.I.: Deci ține mai mult de mentalitate, de atitudine...
A.S.: Da, de mentalitate și de atitudine. E abuziv, e îngrozitor, e tot mai greu de dus. Nu mai am energia să mă bat cu niște oameni care au un salariu și un loc de muncă pentru că noi facem ce facem. Nu pentru că ei dau banii, noi existăm. E invers. Ei există și nu dau bani de la ei din buzunar, ci sunt bani publici până la urmă. Ei sunt doar niște administratori care ar trebui să susțină și să înțeleagă procesul la fel de bine ca noi. Asta nu se întâmplă. Sigur că nivelul de salarizare e foarte redus în aceste instituții, e complicat, dar în același timp un strop de înțelegere și de dorință de a contribui, o privire pozitivă, iar nu întotdeauna încruntată și suspicioasă, ar însemna un beneficiu major.
A.I.: La nivel legislativ sau sistemic, ce credeți că ar putea să contribuie la dezvoltarea cinematografiei românești? Ați văzut cu siguranță foarte multe exemple afară.
A.S.: În primul rând schimbarea atitudinii, pentru că nu e o problemă de resurse, bani există. E o problemă de atitudine, de înțelegere a beneficiilor pe care le aduce acest sector. Nu l-aș numi industrie, pentru că e componentă culturală și produs lucrativ într-o egală măsură, iar beneficiul de imagine nu vine neapărat din partea lucrativă. Vine mai degrabă din produsul cultural per se. Ori asta este ceva care ține de patrimoniu, care ține de imagine, care vorbește despre ținuta societății românești și de nevoia de educație prin vizual pe care o avem astăzi. În special tânăra generație își culege informațiile și atitudinile din audio-vizual, mult mai mult decât din cuvântul scris. Și atunci e un contributor esențial la progresul societății, dar nu e înțeles ca atare. E privit mai degrabă ca un dușman, ca un moft, ori el e o componentă a bunăstării. Un nivel de cultură și educație corect este un factor al bunăstării unei societăți și al indivizilor care o compun, evident.