Beatrix Cătălina Balogh: Cine este George, dincolo de scenă?
George Dometi: O înșiruire de ipostaze inedite ce pornesc de la nașterea mea până la bronz. Am fost și sunt fiul median al părinților mei, fratele curajos al familiei, colegul misterios, inteligent și aricios al tuturor școlilor și locurilor de muncă pe care le-am frecventat, amicul unicului meu prieten, soțul unui înger de fată, tatăl unui copil astral, ucigaș de cuvinte, actor de carton și modelul după care se va face statuia de bronz din Piața Ferdinand. Sunt cel ce nu se vede, sunt o umbră de pământ, sunt un gând gândit în șoaptă, sunt nimicul din cuvânt. Sunt Dometi, multifațetar-acid cu aricioaică și de-o loialitate cavalerească.
B.C.B.: Ce fel de cititor ești: cel care subliniază sau cel care închide cartea și rămâne cu ea în minte?
G.D.: Subliniez erorile și falsitățile lumii nu din pasiune, ci din lipsa alternativelor, întrucât nu am găsit oameni cu care să rezonez, iar viața m-a înzestrat cu o luciditate care vede inumanul din om. De aceea citesc. Când eram copil stăteam cu orele pe scările blocului, lecturând orice îmi pica în mână (biblioteca părinților mei număra 357 de cărți de-o "diversitate" bivalentă: amor și omor- cărți de dragoste și polițiste), dintr-o nevoie viscerală de a nu mă simți singur. Citind, am descoperit enorm de mulți indivizi solitari. Și mereu în căutare de iubire. Așa că tot ce a urmat în domeniul livresc s-a învârtit în zona singurătății și a foamei de iubire. N-am mâzgălit cărți, că le doare. Dar am rămas cu câteva în minte.
B.C.B.: Ce cauți într-o carte: povestea sau adevărul ei? Dar într-un personaj?
G.D.: Caut ceea ce nu pot spune altfel decât prin literatură: adevărul ascuns în poveste. Realizez că subiectivismul citirii unei povești nuanțează adevărul ei și astfel găsești mereu noi perspective la fiecare lectură. Într-o carte caut felul în care un autor reușește să redea chintesența propriului său suflet, tratând marile teme ale lumii: Moartea, Iubirea, Viața. În schimb, într-un personaj nu caut mai mult decât mi se oferă de către dramaturg, regizor, alte personaje. Fiindcă risc să aduc personajul prea aproape de mine prin teoretizări și fațetări ale interpretării citirii mele.
B.C.B.: Dacă ai putea trăi o zi în interiorul unei cărți, care ar fi aceea și cum te-ai vedea?
G.D.: Parfumul, de Patrick Suskind. Aș vrea să fiu un corb care observă o zi din viața lui Jean-Baptiste Grenouille. Mi se pare absolut fenomenală încăpățânarea lui de a trăi și de a vrea să fie iubit. Să omori atât de multă frumusețe doar pentru a crea ceva care să te facă din cel mai urât om, un om atât de iubit de ceilalți încât să ajungi să fii devorat de ei.
B.C.B.: Cum te ajută lectura să înțelegi emoțiile pe care trebuie să le exprimi pe scenă?
G.D.: Lectura e o suită de emoții trăite în absență: te învață să vezi viața din interior cu ajutorul exteriorului. În scenă nu mimezi; reiei emoții deja întâlnite în cuvintele altora și le dai ecou cu propria ta vibrație. Dar cred că lectura mă ajută să înțeleg emoții, pentru că doar trăind, văzând și imaginând poți reda astfel de mecanisme.
B.C.B.: Crezi că un actor trebuie să fie, înainte de toate, un bun observator al oamenilor?
G.D.: Indubitabil. Fără îndoială. Actorul nu imită, ci reflectă ca o oglindă strâmbă adevărul nuanțat de artă. Observația e pulsul. Mă găsesc mereu în ipostaza cercetătorului ființei umane. Caut cu aviditate să descopăr ce mai e nou în comportamentul, imaginarul sau psihicul uman. Ca experiment, uneori îmi place să provoc oameni la discuții incomode, întocmai pentru a le putea studia reacțiile, scoțându-i din zona lor de confort.
B.C.B.: Ai simțit vreodată că un rol te-a citit pe tine, nu invers?
G.D.: Nu, fiindcă sunt un individ echilibrat emoțional și un bun orator, nu prea am avut în cele 40 de roluri jucate până acum vreunul pe care să-l numesc tiz. Caracterele jucate au fost diverse, dar mereu departe de cine sunt eu. Personajele mele au fost artificii, rodul didascaliilor și al imaginației cultivate excesiv prin contemplarea lumii. Eu nu am căutat să fiu mândru de personajele mele, ci să bucur spectatorul cu ele.
B.C.B.: Este mai greu să construiești un personaj sau să-l lași să plece?
G.D.: Procesul de creație e mult mai greu, decât să accepți că nu mai joci rolul respectiv. De ce? Pentru mine, actorul și omul, până la urmă trăiesc în aceeași lume, în același corp, închiriindu-și unul altuia această garsonieră invizibilă. Totodată, ei se subînchiriază într-o sală de teatru, în care el, actorul, se înstrăinează de toți și ajunge să trăiască el, nefiind cu adevărat el. Iar tot procesul ăsta de mutare metaforică e uneori anevoios, alteori foarte ușor. Depinde cu câte sarsanale vine rolul. În mod evident, te simți eliberat când un personaj de genul horder dispare din viața ta.
B.C.B.: Cât din tine ajunge, inevitabil, pe scenă, indiferent de rol?
G.D.: Cum am spus și mai devreme, actorul se oferă personajului. Dar pentru asta are nevoie de măști. Măștile ascund și fixează tipuri de caractere pe care spectatorul le recunoaște ușor. Dar când se suprapun pe același obraz, prind viață și se contaminează reciproc cu trăsăturile personalității lor până când se transformă și cel care îndrăznește să le combine și personajul. Măștile descoperă și mai mult interiorul a ceea ce actorul ascunde. În Commedia dell'Arte masca naște personajul, iar trăsăturile nedescoperite ale actorului ies la suprafață. Inevitabil, după cum ai spus, orice rol are un sâmbure din tine, actorul.
B.C.B.: Ce te-a învățat actoria despre tine, nu despre meserie?
G.D.: Că sunt mai vulnerabil decât vreau să las să se vadă și mai rezistent decât atunci când mă privesc în oglindă de dimineață.
B.C.B.: Există un rol care te-a obligat să te schimbi, nu doar să joci?
G.D.: Toate rolurile te schimbă într-o anumită măsură, dar nu m-am simțit obligat să mă schimb pentru a putea personifica mai fidel vreun personaj; pentru mine e un proces natural. De exemplu, la Floare de cactus am slăbit 6 kg, pentru că mi-am răspuns la întrebarea din fișa de personaj: Oare ce mănâncă Igor Morrin? Și astfel am urmat un stil de viață apropiat caracterului jucat. Proces pe care nu l-am simțit ca pe o povară, fapt care mă poziționează acum în ipostaza individului care e atent la ce mănâncă.
B.C.B.: O replică care continuă să te urmărească și după ce spectacolul s-a încheiat.
G.D.: Simptomele fizice ale adicției (în cazul meu de teatru, de scris) dispar după o dezintoxicare, dar abuzul psihic și emoțional poate declanșa o poftă, chiar și după mai mulți ani. Dependența e mereu acolo. (Euforia)
B.C.B.: Ți s-a întâmplat vreodată ca publicul să râdă exact unde tu sperai să tacă?
G.D.: Nu. Mereu am fost conștient de locul unde ar trebui să intervină publicul. Mai nou, regizori își calibrează spectacolele în asemenea măsură încât pot preîntâmpina astfel de situații.
B.C.B.: Când nu mai e amuzant să fii amuzant?
G.D.: Recunosc că am un profil comic pe scenă și uneori m-am aventurat prea departe cu umorul în afara teatrului. De exemplu, au fost cazuri când, din neștiință, am sărit calul cântând La mulți ani la pomana unei persoane decedate, am urat Break a leg unui coleg care era în spital cu piciorul rupt sau am întrebat un om cu barbă albă dacă și-a lăsat barbă ca să fie Moș Crăciun și lui de fapt îi murise soția. Nu știu, când ies de pe scenă ajung să fiu amuzant când nu e necesar.
B.C.B.: Ce te face să accepți sau să refuzi un rol / personaj?
G.D.: Curiozitatea, banii, dorința să îmi depășesc propriile limite m-ar împinge să accept personaje. Iar refuzul apare doar atunci când se ciocnesc perspectivele regizor-actor asupra unui rol. Practic refuzăm din egoism, egocentrism, frică. În teatru se întâmplă să nu ai opțiunea alegerii personajul, alții o fac pentru tine - regizorii, directorii, etc.
B.C.B.: Povestește-mi despre blogul tău.
G.D.: Nu sunt multe de povestit. Într-o zi mi-am zis că defăimarea propriilor gânduri și simțăminte în fața umanității te duce în mediocritate, iar eu am vrut să gust din notorietate prin mediocritate. Așa că am intrat pe un site specializat pentru construcția de bloguri și am postat Nifilim. Povestea unui înger decăzut - o pseudopovestire în versuri. Cineva mi-a zis că vorbele mele l-au salvat de la o mare cumpănă. Și atunci am realizat că împărtășirea prin scris a gândurilor ce mă macină, poate să ofere un răspuns altora. Cum am mai spus-o: Eu scriu pentru un public mic, nespecializat, nespecificat și neînțeles. Și o fac din dorința și datoria de a mă simți acceptat. Cui nu-i place sau nu înțelege, să mă pipăie cu buza pe cucui. Promit că îi tare, mare și armonios.
B.C.B.: Ce te-a determinat să scrii, dincolo de actorie?
G.D.: Singurătatea. Dincolo de actorie, scrisul a apărut ca o consecință a singurătății și a unei acumulări de gânduri care nu își găseau loc în altă parte. Nu m-a determinat ambiția de a crea, ci nevoia de a supraviețui lucidității și suferinței. Am crescut cu sentimentul că lumea e populată de oameni care nu se întâlnesc cu adevărat, iar această ruptură m-a împins spre interior, unde gândurile deveneau tot mai apăsătoare dacă nu erau formulate. Scrisul a fost singura formă de dialog posibil. Mă repet, copil fiind, citeam compulsiv, nu din curiozitate intelectuală, ci dintr-o necesitate de a nu fi singur. În cărți am recunoscut pentru prima dată suferința altora și, odată cu ea, o formă de solidaritate tăcută. Toți acei oameni abandonați, însetați de iubire, mi-au confirmat că durerea nu e o excepție, ci o condiție. De aici s-a născut scrisul meu: dintr-o încercare de a ordona această durere, de a-i da sens. Cred că arta pură nu se naște din confort, ci din chin. Suferința nu e un scop, dar e un catalizator: ea obligă la sinceritate, la interiorizare, la adevăr. Scrisul, pentru mine, nu a fost o formă de exprimare estetică, ci o necesitate interioară, o modalitate de a nu lăsa singurătatea să rămână mută.
B.C.B.: Cât adevăr îți permiți să pui în textele tale? Sau ce nu ai spune niciodată pe scenă, dar ai scrie într-un text?
G.D.: Adevărul nu e unic și nici fix; e profund subiectiv. A imagina o lume diferită de cea vizibilă nu înseamnă a minți, ci a spune un alt adevăr. Oricine scrie pune inevitabil din adevărul lui în text. Pe scenă, însă, rostesc cuvintele altora, iar aici intervine limita: dificultatea de a nu lăsa gândirea personală să invadeze personajul. Nu voi pune niciodată vorbele mele în gura personajelor și nici nu le voi permite lor să-mi modeleze gândirea. Sunt lucruri pe care nu le-aș spune niciodată pe scenă, mai ales ce gândesc despre teatru. Paradoxal, le pot scrie. Diferența dintre a construi un personaj și a construi o pagină e libertatea: ambele urmează reguli, dar personajul e mereu mai departe de mine, mai constrâns. În scris pot face ce vreau, asumându-mi consecințele. Cineva va înțelege, altcineva va condamna. Important e să îți faci auzită vocea.
B.C.B.: Ce responsabilitate simți față de oamenii care te privesc sau te citesc?
G.D.: Nu simt o responsabilitate morală de a-i educa sau ilumina. Simt doar obligația de a nu-i minți. Dacă urc pe scenă sau scriu un text, le datorez onestitate, chiar și atunci când e incomodă. Restul chestiunilor, cum ar fi sensul a ceea ce fac, respingerea lor la adevărul meu, identificarea lor cu lucrurile scrise sau jucate, nu mai țin de mine. Fiecare e responsabil de sfera lui. Nu îți plac, nu mă citi. Îți plac, devorează-mă.
B.C.B.: Dacă ar fi să inviți oamenii la lectură fără să sune educativ, ce le-ai spune? Dar la teatru?
G.D.: La lectură le-aș spune atât: Citește dacă te simți singur. Cărțile nu critică, dar țin de urât. Cartea are răspunsul pe care îl cauți. Iar la teatru: Suferința unora poate să fie bucuria ta. Mai ales dacă e comedie.
Iar în finalul interviului aș vrea să mai emit un dometianism: Dacă vrei să citești ceva ce nu ai să înțelegi, decât atunci când vei trăi cu adevărat singurătatea, atunci citește blog-ul meu, fără grabă și fără pretenția de a înțelege. Unele texte nu sunt pentru minte, ci pentru suflet. Ele stau acolo și așteaptă să te doară ceva anume. Abia atunci se deschid.