În interviul de față, Vlad Pânzaru vorbește despre începuturi în teatru și convingeri ferme, despre rușine și libertate, despre etichete, prietenii și presiunea rolurilor mari. Dar mai ales despre ceva esențial și rar spus direct: faptul că, înainte de tehnică și carieră, teatrul rămâne o formă de a fi prezent - cu ceilalți și cu tine însuți.
Mirela Sandu Gheorghiu: Dincolo de CV și de numele de actor... Cine este Vlad Pânzaru?
Vlad Pânzaru: Sunt o persoană care îi iubește foarte mult pe cei din jur, țin enorm la prieteni și la familie. În ultima perioadă, am simțit nevoia să-mi acord mie mai mult timp, dar mă gândesc des la oamenii apropiați.
În teatru, contează foarte mult echipa și felul în care ne înțelegem. Cred cu tărie că primul pas în construirea unui proiect este să existe o relație bună între oameni și să reușim să creăm un mediu sigur și confortabil pentru toată lumea. Încerc, pe cât pot, să îi înțeleg pe ceilalți. Ador să merg în Obor, la piață, să mă uit la oameni, să cumpăr legume, să stau și să privesc. Cred că asta vine și din felul în care am crescut acasă la Roman. Locurile și oamenii îmi spun povești și mă hrănesc cu ele.
Îmi place foarte mult muzica și mă ajută enorm. De curând mi-am luat și un pian și am început să învăț singur - nu am făcut cursuri, dar simt că mă descurc destul de bine. Știu să cânt și la chitară, iar atunci când sunt singur îmi place foarte mult să cânt.
În același timp, îmi place să lucrez și cu textul chiar și atunci când nu sunt într-un cadru formal. Spun des monologuri singur, la întâmplare. În ultima perioadă, de exemplu, am fost foarte obsedat de Hamlet - iau monologul "a fi sau a nu fi" și îl spun în toate modurile posibile. Este un mod foarte personal de a mă juca și de a rămâne conectat la meseria mea.
M.S.G.: Când a apărut dorința ta de a face actorie? A fost ceva ce ți-ai dorit dintotdeauna sau a apărut pe parcurs?
V.P.: Totul a început mai degrabă întâmplător, prin clasa a șasea. Profesoara mea de română scria piese de teatru și a propus să facem un spectacol cu clasa. Era un rol principal, foarte lung, și s-a întrebat cine ar putea să învețe atâta text în două săptămâni. Eu nu m-am oferit, dar toți colegii au arătat spre mine. Așa m-am trezit cu rolul. Am ajuns să joc pe scena de la Casa de Cultură din Roman, în fața a câteva sute de oameni, eu având doar 12-13 ani. M-am încurcat chiar la prima replică, spectacolul a fost oprit, profesoara mă tot corecta, publicul a râs, iar mie mi-a fost extrem de rușine. Țin minte că atunci mi-am spus că nu o să mai fac niciodată asta. Totuși, am continuat. Am mai făcut alte spectacole cu aceeași profesoară, iar în liceu am ajuns într-o trupă de adolescenți - inițial pentru o fată de care îmi plăcea. Acolo am descoperit cu adevărat teatrul contemporan și mi-a plăcut enorm.
În clasa a noua am mers la primul meu festival de teatru, la Sebeș. Atunci am simțit pentru prima dată că, poate, am ceva real de spus în meseria asta. Din acel moment nu a mai existat o altă variantă pentru mine. Am rămas până în clasa a douăsprezecea în Trupa Gong din Roman, am mers la foarte multe festivaluri și acolo i-am cunoscut pe mulți dintre oamenii cu care lucrez și astăzi.
Profesorii mei din liceu știau că mi-am găsit deja drumul și m-au susținut mult - veneau la spectacolele mele și simțeam că văd în mine un viitor actor. Eram aproape tot timpul la trupă, repetam, învățam texte și mă gândeam deja concret la admitere și la momentul în care urma să plec de acasă pentru facultate.
M.S.G.: Ce te-a determinat să alegi Bucureștiul pentru facultate și nu un alt oraș?
V.P.: Am ales să vin la facultate în București pentru că, în urma tuturor întâlnirilor pe care le-am avut la festivaluri, am început să simt foarte clar că aici este locul în care ar trebui să fiu. Am avut multe discuții cu actori pe care îi apreciez și care, văzând cum lucrez și cum joc, mi-au spus că direcția mea este aici. Un moment important a fost și experiența de la Festivalul Ideo Ideis, unde am ajuns cu trupa, în timpul liceului, și unde l-am avut trainer, printre alții, pe Pavel Bartoș. El mi-a spus direct că ar fi bine să vin la București. Toate aceste întâlniri și feedback-ul primit de la oameni din breaslă mi-au confirmat că aici pot să cresc cel mai mult și că acesta este pasul firesc pentru mine.
M.S.G.: Cum a fost pentru tine adaptarea la facultate? Ți-a fost ușor să te acomodezi?
V.P.: Da, m-am adaptat destul de bine la facultate, dar nu a fost ușor din toate punctele de vedere. A fost, totuși, prima plecare definitivă de acasă, din provincie, la București, fără părinți lângă mine, și asta a fost partea cea mai grea. În facultate am avut doi profesori care, cumva, au ajuns să joace și rolul de "părinți" pentru noi. Eram 17-18 persoane în clasă și, normal, e foarte greu pentru doi profesori să suplinească lipsa părinților pentru atâția studenți. Cred că asta a fost cea mai mare dificultate pentru mine: nevoia de sprijin și de atenție din partea lor, pentru că ei erau, la momentul respectiv, mama și tata pentru mine. În schimb, cu colegii am avut foarte mare noroc. Pe majoritatea îi cunoșteam de doi-trei ani, așa că intrarea într-un grup nou nu a fost deloc un șoc. Mai mult decât atât, acest nucleu de oameni a rămas extrem de important și după facultate. Am lucrat și lucrăm în continuare împreună și îmi doresc foarte mult să păstrez colaborările astea. Sunt oameni precum Maria Moroșan, Eva Cosac, Pamela Iobaji, Tiberius Zavelea, Robe Cristian, Bogdan Iancu - colegi cu care lucrez și acum și cu care îmi doresc să continui să construiesc proiecte și mai departe.
M.S.G.: Unul dintre spectacolele în care joci în această perioadă este Supernormali de Esther F. Carrodeguas, de la Teatrelli. Cum a fost pentru tine experiența acestui proiect și cum ai abordat, ca om și ca actor, teme sensibile precum intimitatea și sexualitatea?
V.P.: Experiența Supernormali a pornit foarte mult din zona personală. La început m-am gândit la propriile experiențe legate de intimitate și sexualitate, iar în repetiții am avut discuții foarte oneste, care au fost esențiale pentru construcția spectacolului. M-am raportat și la momente mai puțin plăcute din viața mea, dar și la lucrurile pe care mi le-au împărtășit colegii. Ca actor, am încercat să transform toate aceste experiențe într-un subtext care să susțină ceea ce spun pe scenă, chiar dacă textul nu vorbește direct despre ce am trăit eu. Cumva, tot ce am adunat personal rămâne prezent în felul în care joc.
M.S.G.: Așa cum spui, Supernormali vorbește despre experiențe care ne privesc pe toți, cum a fost pentru tine lucrul într-o distribuție mixtă, cu actori profesioniști și performeri cu și fără dizabilități?
V.P.: Special în proiectul acesta a fost faptul că, în realitate, nu a existat nicio diferențiere între noi. Am lucrat împreună foarte firesc, ne-am înțeles extrem de bine și procesul a fost atât de frumos încât uneori îmi este dor de perioada de repetiții. Colegii mei, inclusiv cei cu dizabilități, sunt extraordinari și, înainte de orice, sunt actori foarte buni. Îi priveam la repetiții și în timpul spectacolelor și mă gândeam că unii dintre ei sunt chiar mai buni decât mulți actori pe care îi cunosc. Experiența asta mi-a ridicat niște întrebări foarte serioase despre meserie - despre cât de mult contează, de fapt, o diplomă și dacă nu cumva ceea ce face cu adevărat diferența este talentul, munca și prezența reală pe scenă.
M.S.G.: Crezi că anii de școală te-au pregătit, într-un fel, să lucrezi cu vulnerabilitatea și cu teme mai incomode sau sensibile pentru fiecare dintre noi?
V.P.: Cred că depinde foarte mult de profesor. Am avut norocul de a lucra cu doamna profesoară Mihaela Sîrbu și cu domnul profesor Florin Grigoraș și, alături de ei, am lucrat constant și în zona asta de vulnerabilitate. De fiecare dată, indiferent că era vorba de Cehov sau Shakespeare, ne întrebau ce simțim noi, personal, din istoricul nostru, cum ne raportăm noi la situația respectivă. Genul acesta de lucru m-a ajutat foarte mult să mă deschid și să mă folosesc de lucrurile mai incomode sau sensibile. Nu cred însă că peste tot se întâmplă la fel - cred că, din punctul acesta de vedere, chiar am avut noroc de niște profesori foarte buni.
M.S.G.: Crezi că Supernormali poate fi considerat un spectacol al generației tale, prin felul în care pune problema intimității, vulnerabilității și diferențelor dintre oameni?
V.P.: Da, cred că Supernormali este un spectacol al generației mele, prin felul în care pune problema și prin cât de direct și onest o face. Mi se pare un spectacol foarte curajos și, uneori, chiar riscant, mai ales pentru un public care nu face parte neapărat din generația mea și care poate să nu rezoneze la fel de ușor cu temele și cu limbajul lui. Cred însă că trebuie apreciat enorm curajul întregii echipe și, mai ales, curajul colegilor mei cu dizabilități. Pentru unii dintre ei a fost prima experiență pe scenă și, în același timp, au avut puterea să vorbească despre lucruri extrem de personale și intime din viața lor, ceea ce mi se pare o dovadă foarte mare de curaj și un lucru care merită toată aprecierea.
Desigur, pot apărea și critici, uneori dure, dar, sincer, ceea ce îmi doresc cel mai mult de la spectacolul ăsta este să nască discuții. Și asta chiar s-a întâmplat la primele reprezentații, mai ales la sesiunile de Q&A de după spectacol, unde au apărut discuții destul de aprinse - iar pentru mine asta este cel mai important lucru.
M.S.G.: Spectacolul provoacă râs, dar și mult disconfort. Cum reacționezi când simți, din scenă, că publicul nu știe dacă e "în regulă" să râdă?
V.P.: Simt și văd foarte clar reacțiile publicului din timpul spectacolului. De exemplu, este un moment în spectacol în care unul dintre personajele pe care le joc vorbește despre fiica sa și despre faptul că aceasta este atrasă de sâni și are nevoia constantă de a atinge sâni. Observ uneori oameni din sală care se dau puțin în spate, se crispează, și le văd reacția direct în privire. În momentele acelea simt și mai puternic nevoia ca spectatorul să mă înțeleagă. Reacția mea nu este să "mă feresc" de disconfortul lor, ci să îi invit să nu se retragă din problemă, ci să se gândească la ea, să revină mental în față și să-și formeze o părere. În fond, ceea ce simt pe scenă este că spectacolul devine un îndemn la empatie, iar atunci când percep reacțiile publicului, încerc să le transform exact în această deschidere către înțelegere.
M.S.G.: Textul scris de Esther F. Carrodeguas este foarte incomod și rupe multe bariere și preconcepții legate de ideea de "normalitate". Ce preconcepții ai descoperit că aveai tu însuți și ce ți s-a schimbat în felul în care privești lucrurile?
V.P.: Inițial textul mi s-a părut incomod, dar, sincer, nu textul în sine mi-a pus cele mai mari probleme, ci mai degrabă propriile mele preconcepții. Și îmi dau seama acum că ele erau legate, de fapt, de colegii mei cu dizabilități. Am realizat că porneam de la ideea că ar trebui să fiu mult mai atent cu ei, să vorbesc într-un anumit fel, să mă port diferit, ca și cum ar avea nevoie permanent de o atenție specială, aproape ca niște copii. Tocmai asta e și una dintre ideile spectacolului - să nu îi tratăm ca pe niște copii, ci ca pe niște oameni egali.
Din cauza acestei preconcepții, la primele repetiții m-am retras puțin. Interacțiunea mea nu a fost la fel de directă și de deschisă ca de obicei, pentru că încercam să-i "studiez", să înțeleg cum ar trebui să mă port cu ei, ce e permis și ce nu. Și asta a fost foarte neobișnuit pentru mine, pentru că, în mod normal, la repetiții sunt foarte deschis din prima. De data asta, mi-era teamă să nu deranjez, să nu spun ceva nepotrivit, o glumă care ar putea fi interpretată greșit.
Momentul care m-a ajutat foarte mult a fost când Titus, care e în proiect, a început să facă glume despre el însuși. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, lucrurile sunt mult mai simple și mai normale decât mi le construisem eu în cap. Mi-am permis și eu, la rândul meu, să fac glume, iar el mi-a spus foarte clar că este în regulă. Exact așa cum eu pot face glume despre mine, el poate face glume despre mine și eu despre el.
Acolo s-a produs, pentru mine, schimbarea reală de perspectivă. Mi-am dat seama că greșeam prin faptul că încercam să mă adaptez artificial și că, de fapt, trebuia doar să fiu eu și să mă port firesc. Până la urmă, asta e o formă de normalitate și, mai mult decât atât, de prietenie - pentru că, în timp, chiar am devenit prieteni.
M.S.G.: Cu ce ai rămas, personal și profesional, după experiența acestui spectacol?
V.P.: Am rămas, în primul rând, cu câțiva prieteni foarte dragi. Lucrul alături de Mara Oprea, Alex Gorghe și Gabi Albu mi-a oferit foarte multă încredere în mine și în procesul de creație, în general. A fost un context în care m-am simțit susținut și încurajat să fiu deschis și prezent.
Simt nevoia să îi mulțumesc lui Liviu Românescu și întregii echipe Teatrelli, pentru tot sprijinul pe care ni l-au oferit, nu doar în timpul repetițiilor, ci pe tot parcursul acestui proiect.
M.S.G.: Ai lucrat atât în zona de teatru independent, cât și în teatrul de stat; din perspectiva acestui proces de work in progress, ce a fost diferit la proiectul Supernormali față de celelalte proiecte prin care ai mai trecut?
V.P.: Acest proiect a fost diferit mai ales prin felul de lucru, de tip work in progress, care mi se pare, de fapt, un mod foarte bun de a construi un spectacol. Mi-a amintit mult de modul de lucru din Franța, despre care știu de la niște prieteni și din experiența unui proiect anterior - felul acela în care se formează actorii, care se mută dintr-un teatru în altul și lucrează împreună în mai multe spații până când ajung să definitiveze un spectacol.
Așa am simțit și aici. Noi am lucrat în mai multe locuri - inițial la Institutul Cervantes, apoi la Teatrul Național, după care la Teatrelli - și schimbarea constantă a spațiului a fost foarte benefică. Fiecare loc venea cu un aer nou, cu o altă energie, iar asta se simțea și în atitudinea noastră și, implicit, în felul în care se construiau scenele. Unele scene au fost clar ajutate de un anumit tip de spațiu, pentru că fiecare loc aduce o stare diferită. În plus, cred că un lucru cu adevărat diferit față de multe proiecte din teatrul de stat sau din zona independentă este faptul că aici am lucrat cu performeri cu dizabilități. Nu te întâlnești foarte des cu astfel de contexte și cred că ar trebui să se întâmple mult mai frecvent. Mi se pare esențial să normalizăm acest tip de colaborare și să existe mai multă diversitate în teatrul românesc. Proiectul acesta aduce, foarte clar, diversitate și un tip de "super normalitate" de care scena noastră are mare nevoie.
M.S.G.: Dincolo de diversitatea rolurilor tale, simți că te identifici mai profund, ca actor, cu zona mai neconvențională și cu proiectele care abordează teme sociale? Ce are diferit teatrul de proiect?
V.P.: Este o întrebare pe care mi-o pun de ceva timp. Iubesc spectacolele care pornesc de la teme sociale și politice și cred că sunt extrem de importante. Dar simt că, dincolo de temă în sine, cel mai important lucru în teatrul social sau politic este dimensiunea personală și documentarea - cât de mult din tine ajunge, de fapt, în proiectul respectiv. Mi se pare foarte greu să faci un spectacol pe o temă socială care să nu rămână doar la nivel de mesaj, ci să atingă cu adevărat spectatorul. Să-l macine, să-l emoționeze, să plece din sală cu o întrebare. Cred că asta e, de fapt, cea mai mare provocare. Și acesta e și pariul meu personal atunci când intru într-un astfel de proiect: să văd ce pot aduce din mine - din experiențele mele, din ce cunosc, din felul în care m-am documentat - astfel încât să pot provoca o schimbare, fie și mică, în public sau măcar să pun o întrebare reală. O întrebare care mă macină. Simt că, în teatrul de tip social sau politic, problema spectacolului trebuie să te doară cu adevărat pe tine, ca artist. Altfel, este foarte greu să ajungă cu adevărat la spectator.
M.S.G.: Crezi că teatrul clasic sau instituționalizat abordează teme mai profunde și reușește mai ușor să ajungă la public?
V.P.: Cred că publicul este mai deschis către teatrul clasic și către zona instituționalizată. Simt asta. În ultima perioadă am lucrat mai ales în zona de teatru social și politic, iar acum simt nevoia să mă întorc la un text clasic, la o construcție dramaturgică foarte clară, la o partitură care să fie coerentă de la un capăt la altul. Simt că am nevoie de această rigoare și de această structură, poate și ca o formă de echilibru față de tipul de proiecte pe care le-am făcut recent. Și, dincolo de toate, cred că fiecare actor își dorește, la un moment dat, să joace un mare personaj. E o dorință firească și o provocare profesională importantă.
M.S.G.: Există un personaj care te macină cu adevărat, care te urmărește personal? Sunt nenumărate interpretări ale lui Hamlet...
V.P.: Sunt mai multe personaje pe care aș vrea să le interpretez și care m-au măcinat la un moment dat. Mi-aș dori să joc Ivanov, poate și Vania, poate și Stanley Kowalski. Ceea ce știu este că, în ultima vreme, mă fascinează Hamlet. Îmi doresc foarte tare să ajung să îl joc, chiar dacă există o presiune uriașă în jurul acestui rol. Pentru că, în momentul în care se anunță că cineva joacă Hamlet, inevitabil apar așteptările și judecățile: unii spun "wow, abia aștept", alții spun "nu are cum să joace Hamlet". Simt că, pentru mine, acesta ar fi un test foarte important ca actor. Un test de a trece peste presiunea pe care ți-o oferă un rol imens, peste ceea ce cred ceilalți, și de a mă concentra exclusiv pe procesul de lucru. Să pot să aduc, fără să mă raportez la etichete sau la comparații, ceea ce simt eu față de acest personaj și față de toate întâmplările din povestea asta incredibilă. Dar, în general, toate personajele pe care le joc mă fascinează.
M.S.G.: Există un actor - român sau străin - care te-a marcat cu adevărat și pe care îl simți foarte aproape de tine?
V.P.: Rezonez în general cu actorii care lucrează cu intuiția foarte bine, cu sinceritate și fragilitate. Sunt câțiva oameni pe care îi simt foarte aproape de mine și care, între timp, îmi sunt și prieteni: Marius Florea Vizante, Adi Nicolae și Alex Bogdan. Am învățat enorm din felul lor de a se raporta la meserie și din libertatea pe care o au ca artiști. Sigur, Victor Rebengiuc este un reper important pentru noi toți.
Nu m-am uitat niciodată la acești oameni ca la niște modele de copiat sau ca la un nivel pe care trebuie să îl ating. Mai degrabă i-am considerat repere de sensibilitate și de atitudine față de meserie.
M.S.G.: Crezi în etichetele de tip «actor de comedie» și «actor de dramă"? Sau ți se pare că un actor nu ar trebui limitat la astfel de catalogări?
V.P.: Uneori mă supără etichetele acestea. Pentru că eu cred, în primul rând, că a face comedie nu este deloc ușor. În comedie, feedback-ul vine în timp real: știi imediat dacă funcționează sau nu. Iar dacă nu funcționează, trebuie să te adaptezi pe loc, să rămâi viu, prezent, conectat. Din punctul meu de vedere, nivelul de concentrare cerut în comedie este uriaș. Nu spun că este mai ușor să joci dramă, doar că tipul de concentrare este diferit. Nu ai un răspuns imediat din sală. Nu poți "auzi" emoția spectatorului, nu știi pe loc dacă momentul a ajuns la ei sau nu. Poate să meargă, poate să nu meargă - dar tu nu primești confirmarea în timp real. Totul devine mai intim. Ceea ce este foarte frumos, iar eu iubesc momentele de genul acesta. Și, da, cred că unii oameni mă văd mai degrabă ca pe un "actor de comedie". Probabil că această etichetă vine natural din tipul de proiecte pe care le-am făcut până acum. Dar nu simt că mă definește. Tocmai de aceea îmi doresc foarte tare să explorez mai mult zona de dramă, ca să nu rămân blocat într-o singură categorie.
M.S.G.: A fost o alegere conștientă să mergi spre zona comediei sau a fost mai degrabă un drum care s-a conturat firesc, din întâlnirile și proiectele care au apărut pe parcurs?
V.P.: A fost, mai degrabă, un drum care s-a construit firesc. E o zonă în care am crescut cumva. De mic m-am uitat foarte mult la filme de comedie și am urmărit actori de comedie, pur și simplu pentru că îmi făcea plăcere.
În același timp, pentru mine comedia are foarte mult de-a face cu muzica și cu ritmul. Spuneam că îmi place mult muzica, iar comedia e extrem de muzicală, foarte precisă, aproape matematică. Poate și de asta mi-a plăcut matematica când eram mic - pentru că există același tip de logică, de structură și de timing. Și mai e ceva: satisfacția pe care o primești în comedie este imediată. Gândești un moment, simți o nuanță, spui o replică într-un anumit fel și, pe loc, publicul reacționează. Iar din clipa aceea parcă începe să curgă tot spectacolul altfel. Intri într-un ritm, într-o stare în care simți că ești de neoprit. Este un sentiment care îmi place enorm și care, cred, m-a ținut foarte aproape de zona asta fără să fi fost neapărat o decizie calculată de la început.
M.S.G.: La ce alte proiecte lucrezi în perioada asta? Și, după Supernormali, ce proiecte au mai urmat pentru tine?
V.P.: După Supernormali, am realizat spectacolul Rostopasca prin Asociația Hearth - un musical rap scris de Alex Tocilescu și regizat de Monica Stoica. Este un proiect cu o abordare extrem de curajoasă și cred sincer că reprezintă un demers necesar pentru spațiul teatral românesc. Mi-ar plăcea foarte mult ca acest spectacol să fie o sursă de inspirație pentru colegii mei din generațiile apropiate de mine.
Apoi am început un alt proiect, care este o colaborare între Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale" și Centrul de Teatru Educațional Replika. Este un spectacol despre consumul de canabis, despre legalizare și decriminalizare în România. A fost un proiect foarte interesant, mai ales pentru că am fost cel mai mare din distribuție. Am lucrat cu colegi care încă sunt în facultate, majoritatea din clasa doamnei profesoare Mihaela Sârbu. A fost foarte interesant să văd nesiguranțele lor - pe care, de fapt, le avem cu toții - și să-mi amintesc cât de nesigur eram și eu în perioada facultății. A fost și un proces destul de obositor pentru mine, pentru că până acum, în multe proiecte, eu eram cel mai mic din echipă, iar aici m-am trezit în situația inversă și nu știam exact cum să gestionez asta. La final însă lucrurile au mers foarte bine, ne-am înțeles perfect și se pare că și rezultatul a fost foarte apreciat. Iar acum urmează să încep un nou proiect cu Alexandru Ivănoiu și cu George Zamfir. Deocamdată nu pot spune foarte multe despre el, e încă un mic mister, dar sunt sigur că va fi un spectacol "nebun" și un proces din care vom avea foarte mult de învățat împreună despre cum se prepare coliva.
M.S.G.: Având în vedere că traversăm o perioadă destul de tulbure - în teatru, în viață, în politică, în general - și că 2026 este un an mai special, cum pornești anul acesta și la ce te gândești când te raportezi la viitor?
V.P.: E greu de vorbit despre viitor foarte concret pentru că totul este destul de incert. Trăim o perioadă complicată - în teatru, în societate, în politică, în viață, în general. Dar, dacă ar fi să spun ce îmi doresc cu adevărat, aș începe cu lucruri foarte simple și foarte concrete. Îmi doresc să existe mai mult loc pentru tineri în teatre. Să existe platforme reale în care să putem arăta cum vrem noi să facem teatru, ce tip de limbaj ne interesează și ce teme ne preocupă. Îmi doresc, foarte pragmatic, să fim plătiți la timp. Îmi doresc mai multă înțelegere pentru breasla noastră și mai mult dialog între noi actorii, între actori și regizori. Mi-ar plăcea să putem vorbi mai deschis despre cum ne simțim pe scenă, despre ce ni se întâmplă într-un proces de lucru, despre momentele în care nu ne simțim bine. Pentru că nu tot timpul ne simțim bine în scenă și cred că e important să fim onești cu asta. Apoi, la nivel personal, îmi doresc lucruri mari și simple în același timp. Îmi doresc să fac film. Îmi doresc să joc un rol mare. Îmi doresc să joc într-un text clasic. Îmi doresc, la un moment dat, să fac Hamlet. Dar, dincolo de titluri sau de roluri anume, cred că cel mai mult îmi doresc să joc cât mai mult. Să fiu pe scenă, să lucrez, să cresc prin proiecte. Și, foarte sincer, îmi doresc ca publicul să vină la teatru. Pentru că, până la urmă, fără public, tot ce facem noi nu mai are sens.