Ana Arhip: Toată treaba asta a început foarte amuzant. În liceu nu eram foarte hotărâtă. Toată lumea-ntreabă în liceu: okay, bine, și ce vrei să faci după? iar eu tot schimbam răspunsul ăsta. La un moment dat am vrut să fac arhitectură, după am zis că vreau jurnalism.... Dar undeva în clasa a X-a, când începusem să cochetez cu fotografia - cu camera veche a tatei - o colegă de clasă mi-a zis Uite, există acest festival de film pentru liceeni - Super - și-n câteva luni au înscrieri. Am zis Ce tare, vreau și eu! Ăsta a fost singurul meu gând. Am scris scenariul pentru Lipsă semnal de Crăciun. Nu știam nici cum se scrie un scenariu, nici cum se filmează. Aveam numai o idee vagă, totul a fost foarte improvizat, în sensul în care îl alesesem pe tata să joace. Mi-am luat prietenii și le-am dat câte un rol. Am luat un microfon ieftin și l-am pus pe un selfie stick. Știam de conceptul de clachetă, dar aveam doar un carton pe care scriam cu carioca. Cu toate astea mi-a plăcut foarte mult. Mi-am zis că dacă iese cu asta, asta o să continui să fac.
Nu am reușit să intru la festival, dar am intrat la atelierul de film din cadrul festivalului. Imagine, regie, sunet, montaj, regie de film cu Ana Lungu. Ăla a fost momentul când am realizat că dintre toate astea, eu vreau să fac regie. Așa am ajuns la realizarea primului meu film documentar despre orașul Onești - Un oraș liniștit. Asta se-ntâmpla în pandemie.
E.V.: Apropo de Onești și de cum l-ai portretizat în Un oraș liniștit... se regăsește orașul și în alte filme din perioada adolescenței? Mă gândeam spre exemplu la scurtul Albastru. Pare a fi ceva diferit, poetic, chiar tu l-ai numit video poem. Cromatica și atmosfera îmi amintesc tot de Onești.
A.A.: Albastru l-am făcut undeva prin clasa a XII-a, pe la finalul pandemiei. A pornit de la o oră de informatică care nu-mi plăcea. La un moment dat mă enervasem așa de tare pentru că nu-nțelegeam nimic că m-am apucat să scriu niște versuri la finalul caietului. Mi-am imaginat cum ar fi să mi se spargă rezerva de cerneală, să-mi explodeze pe foaie și să se creeze un moment atât de mare de uluire încât să tacă profesoara definitiv. Să fie asurzitor, să nu mai aud pe nimeni și nimic. Acumularea aia de angoasă am transcris-o în versurile acelea pe care le-am ținut multă vreme la sertar. Deși a fost destul de scurt ca produs, proiectul ăsta a durat cel mai mult dintre toate de până atunci. L-am realizat singură, am filmat toate cadrele într-o singură zi.
Simțeam nevoia să îl fac. Albastru este despre barierele de comunicare care pot face mult rău. Mi-am imaginat că cineva vorbește și celălalt nu aude, în timp ce cel care vorbește nu vede. Alesesem foarte multe obiecte albastre pe care nu le vezi ca fiind albastre pentru că sunt alb-negru. Marea albastră pe care o vezi în alb-negru și pe care nu o auzi.
E.V.: Care era tema ta de suflet pe atunci?
A.A.: O temă foarte recurentă a fost chiar asta, lacunele de comunicare dintre oameni. De la asta a pornit și primul scurtmetraj pe care l-am făcut, Lipsă semnal, despre oameni care vorbesc unii cu alții dar nu se înțeleg. A fost o comedie absurdă: un tată care o sfătuiește pe fiică să nu voteze cu un candidat la alegeri cu care ea chiar votează în următoarea zi; o cutie de cadouri plină cu șosete care se umple de la an la an. O înșiruire de oameni care vorbesc unii cu alții și niciunul dintre ei nu ascultă de ceilalți. Cu tema asta am mers mai departe și la UNATC.
E.V.: Cum ai descrie tranziția spre București, la nivel creativ?
A.A.: A fost o tranziție serioasă. La Onești lumea mă știa că fac filme pentru că eu eram singura care făcea asta. Mi se cam urcase la cap treaba asta, că eu știu să fac film. Eram sută la sută convinsă că o să intru. Și hop-țop, chiar la proba în care trebuia să fac un film am luat notă mică și n-am intrat. Am refuzat să dau admitere la altă facultate, știam clar ce vreau să fac. Am avut noroc de un workshop cu Florin Șerban, Fundația Calea Victoriei, care mă ținuse minte. În timpul admiterii m-a invitat la o școală de film unde începea un modul de regie. A fost foarte bine că s-a întâmplat așa. Mi se pare că Florin mi-a deschis ochii față de ce înseamnă regia de film, mai mult decât a făcut-o UNATC în anii care au urmat. Am avut ateliere cu Radu Jude, Marius Panduru, Mirel Cristea... Mă găseam totuși într-un punct foarte jos personal, cel mai jos al vieții mele, mă simțeam în urmă cu mult. Ajunsesem să mă întreb dacă eu chiar sunt în stare să fac film. Dar după asta, am dat iar admitere la UNATC și am reușit... mi-a prins bine, nu am intrat atât de necoaptă. Tranziția a fost ca un duș rece, foarte complicată.
E.V.: Acum se poate spune că ai intrat într-o nouă etapă, să-i zicem etapa București. Ce anume îți place cel mai mult să surprinzi prin filmele pe care le faci acum?
A.A.: Nu m-au atras niciodată poveștile alambicate gen Nolan, ci mai degrabă niște povești încărcate de emoție și niște personaje care trăiesc emoții cu care spectatorii pot empatiza. Caut emoții complexe care să stârnească ceva în spectator din punct de vedere emoțional, nu neapărat cognitiv. Suntem oricum bombardați de informații, însă emoțional începem să simțim tot mai puțin. Mă preocupă să creez sentimente pe care altfel nu ai avea cum să le trăiești.
De multe ori îmi construiesc filmele plecând de la locații. De la locații care stârnesc în mine ceva nemaiîntâlnit mie. Am filmat în anul I un film la Tuzla. E acolo undeva un mal foarte abrupt de unde te uiți în jos și vezi marea, și cumva am asociat ce am trăit cândva în locul acela cu altă poveste pe care am trăit-o în Vamă, boemă, romantică. De la locația aia mi-am construit povestea. În anul II am făcut o peliculă alb-negru într-un sat izolat din Prahova - Bughea de Sus - unde trăiesc numai 30 de oameni, unde nu există semnal, iar drumul nu există pe maps, însă ei au POS. Un loc uitat de lume. Locul acela a stârnit în mine emoții tulburătoare, un fel de sublim nu neapărat pozitiv dar nici negativ. Pentru mine nu mai există emoții pozitive și emoții negative. Toate sunt valide și toate au un scop către a ne descoperi pe noi înșine.
E.V.: Că tot veni vorba de locație, pe site-ul Creative Avocados - despre care urmează să discutăm mai târziu - scrie că tu ai fi cea care găsește locațiile cele mai nebune. Cum le găsești?
A.A.: Îmi place foarte mult să mă plimb, să descopăr locuri noi. De cele mai multe ori le găsesc la întâmplare, dar se întâmplă să trebuiască să le adaptez, cum a fost și cazul lui Original. Ninja. Taiwan, care este filmat pe peliculă color undeva prin noiembrie. Filmul trebuia inițial să se întâmple în Hala Obor din București, ca o reprezentare a lumii capitaliste în care deținem mult mai multe obiecte decât avem nevoie. Filmul ar fi avut loc la un magazin de ceasuri și unul de becuri. Cei de la Obor ne-au zis că nu putem filma așa că am căutat o altă locație asemănătoare în Berceni, însă nici acolo nu a mers... Până la urmă, cu o săptămână înainte de filmare, scenaristul sugerează ca locație o benzinărie. Bineînțeles, scenariul nu era scris pentru o benzinărie, dar l-am adaptat. Magazinul de ceasuri l-am transformat într-o mașină ambulantă care vinde ceasuri.
Mereu mi-a plăcut să filmez în locații specifice și poate neașteptate. Uneori poveștile se nasc din spații în care nu te-ai fi gândit că ceva s-ar putea întâmpla.
A.A.: Îmi place foarte mult Bucureștiul, ca oraș. Mereu mi-a plăcut efervescența lui și faptul că e atât de încărcat și se întâmplă mereu ceva. Și faptul că e mizerabil și aglomerat mă face să-l simt viu. În haosul ăsta mă regăsesc. Pe de altă parte, nu pot să zic că mă atrage să fac filme în București. Bucureștiul e foarte greu de surprins cinematografic. Este eclectic, toate stilurile arhitecturale pe o singură stradă, e foarte încărcat vizual. Radu Jude îl portretizează foarte bine în Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii, dar este foarte greu de filmat în București pentru că nu este unitar, ceea ce tu ai nevoie ca regizor. De asta majoritatea filmelor mele recente s-au plasat în afara Bucureștiului.
E.V.: Ai menționat la un moment dat că filmele pe care le-ai făcut de curând sunt pe peliculă. Ți-a oferit oare faptul acesta responsabilități suplimentare ca regizor și coordonator al unei echipe? Cât de responsabilă ai simțit că trebuie să fii la filmări?
A.A.: Prima dată mi-a fost foarte teamă. Mi se părea și foarte învechit, nu avea sens, dar treptat am înțeles de ce ni se cerea așa la UNATC. Am făcut două filme pe peliculă, unul alb-negru și unul color. Te responsabilizează foarte mult. În primul rând nu poți da câte duble vrei și trebuie să-ți calculezi totul la secundă. Trebuie să ai decupajul filmului atât de clar... Noi primeam trei role de peliculă (în jur de 12 min) și atât puteam filma cu tot cu duble. Pelicula te face să dai mai multă valoare filmului în sine. De când se face film digital s-a cam pierdut rigoarea pe care ți-o dă pelicula. Noi le scanăm și le montăm digital, dar e satisfăcător să vezi că ți-a ieșit, abia pe materialul developat, niciodată înainte, iar developarea durează două-trei săptămâni.
Personal, eu aș alege de o mie de ori digitalul. Pelicula mă inhibă, nu-mi dă libertatea de a interveni spontan în scenariu. Când filmezi ai nevoie de libertatea de a spune Mi-a venit o idee! Altfel unde mai e magia creației?
A.A.: Cred că cel pe care l-am făcut la Tuzla. Se numește Și tu dormi?, doi oameni care vorbesc foarte puțin. La filmare am avut un ghinion. Trebuia să filmăm în două zile două scene care se petrec în aceeași zi. Într-una dintre zilele în care am filmat a fost furtună, iar în cealaltă soare. Noi am filmat în ambele zile și din toată treaba asta a ieșit o vreme subiectivă a personajului tulburat. În film joacă Karina Jianu, care a început să fie cunoscută și să joace la TV după ce am filmat la Tuzla. Să o iau pe Karina pentru rolul din filmul ăsta mi se pare cea mai bună decizie luată de mine vreodată. Este un film foarte intens, în care se vorbește foarte puțin și care se îndreaptă exact spre direcția asta pe care o caut, emoții complexe.
E.V.: Ar putea fi acesta începutul unei strânse colaborări cu Karina Jianu? Ai mai distribuit-o în vreun film după?
A.A.: Da, chiar în Original. Ninja. Taiwan joacă un personaj foarte important. De data asta filmul e o comedie bazată pe dialog și pe schimb rapid de replici, total opus celuilalt. Pe scurt, filmul este despre un presupus schimb ilicit de droguri într-o pungă de Lidl. Personajul Amaliei (Karina Jianu) în schimb nu are nicio replică. Nu voi da mai multe detalii ca să nu dau spoilere.
E.V.: Și-am ajuns în sfârșit la Creative Avocados. Care este povestea din spatele colaborării voastre? Cum li te-ai alăturat?
A.A.: După ce am făcut primul meu film cât de cât mai profesionist, tot prin liceu, Ștefan Casian, David Luca (rolul polițistului) care în continuare îmi este prieten foarte bun, a început să facă figurație pentru scurtmetraje. M-a chemat și pe mine la un scurtmetraj în ideea în care aș fi putut vedea cum se face un film pe bune. M-am dus la București - eram în clasa a XI-a - să fac figurație și am vorbit cu Corina, care era producătoarea și care acum este unul dintre cei trei fondatori Creative Avocados. I-am zis Corinei că vreau să fac regie de film. După ne-am mai întâlnit la TIFF și după ce am terminat anul I la UNATC Corina m-a chemat ca trainee la un lungmetraj ca asistent de regie - se numește În pielea mea și a ieșit acum, pe 10 februarie 2026. Aia a fost ocazia vieții mele. Din trainee m-au întrebat dacă vreau să fiu third AD (Assistant Director). În timpul filmării am reușit să fac treabă bună încât să mă țină minte, iar când Creative Avocados s-a lărgit m-au chemat și pe mine. Acum sunt în continuare angajată part-time. Acum sunt și first AD pe scurtmetraje, reclame, clipuri video. Chiar de curând am filmat o reclamă.
E.V.: Ai o idee proprie pentru vreun lungmetraj?
A.A.: Momentan nu cred, mi se par mult mai departe de mine decât scurtmetrajele care îmi sunt la îndemână. Există un raport diferit. Dar așa ca un sâmbure de poveste care ar putea deveni lungmetraj cândva, da, există. O poveste inspirată dintr-o poveste reală, relatată de cineva din Filarmonica din Sibiu, despre o orchestră care pleacă în turneu, se îmbată într-o seară și rup canapeaua unei camere de hotel, pe care mai apoi încearcă să o scoată din cameră făcând-o bucăți și ascunzând bucățile în cutiile instrumentelor. mi s-ar părea foarte tare să ai acest gen de personaj colectiv, numai că povestea asta nu merge pentru un scurtmetraj, ar fi prea complexă.
E.V.: Și acum pe final, hai să vorbim despre unde te vezi tu acum după șapte ani, în contextul cinematografiei românești...
A.A.: Mi-ar plăcea foarte mult să îmbin filmul de artă cu filmul comercial și să fac filme valoroase din punct de vedere cultural și artistic. De asta mi-ar plăcea să rămân în România, să fac film românesc. Mă simt foarte legată de România. Vreau să fac filme pentru oameni, pentru toți oamenii, nu cum se spunea despre noul val românesc că s-ar uita doar 30 de oameni și atât, sau doar la festivaluri. Restul oamenilor unde sunt în schema asta? Acum mi se pare bine că oamenii încep să meargă la cinema. Problema e că nu sunt niște filme valoroase din punct de vedere artistic, sunt mai degrabă sketch-uri. Există o ruptură foarte mare între filmul de artă și filmul comercial, sunt două lumi complet diferite și pare că faci ori una ori cealaltă. Eu îmi doresc să fac filme valoroase, bune, dar pentru oameni, pentru oamenii ăștia care m-au făcut să vreau să rămân în România, cu care mă întâlnesc pe stradă, cu care beau o cafea... Îmi doresc ca filmele mele să-i conecteze, pe ei cu alții, pe ei cu mine, pe ei cu ei înșiși.
În încheiere, la o sugestie mai în glumă, mai în serios, Ana a mărturisit că i-ar plăcea să reînvie Oneștiul, orașul natal, cu un mini festival, dacă va fi cândva posibil. Ateliere deja a moderat câteva în anii precedenți, iar acum în viitorul apropiat și-ar dori să participe la TIFF. Indiferent la ce festival va intra, noi așteptăm cu nerăbdare noile sale producții.