Or have I finally found something worth living for?
I was looking for some action
But all I found was cigarettes and alcohol"
(Oasis)
Știu că intram pe o ușă gri. Nu-mi amintesc cu ce gânduri - nu-mi place Revelionul și nu mai acord de mult atenție rezoluțiilor puse în plic și deschise peste 365 de zile. Merg înainte cu "să fie mai bun!" și-atât. A fost mai prost.
Prin septembrie am cunoscut un homeless. Avea mutră de profesor universitar și mirosea a țuică. Nu era dus cu capul, vorbea coerent și, pe alocuri, filosofic. Fusese aurolac în San Diego, adică văzuse lumea, avea experiență, știa omul după haină și context. Eșuase în București fiindcă fusese nevoit să se întoarcă în urmă cu vreo trei ani - probleme cu un apartament, cu o fostă nevastă, pe clasic așa, bref, ajunsese pe străzi, naiba știe pe sub ce poduri dormea. Nu trăgea la propriu din pungă dar își trăia viața după principiile lui Pavel Puiuț. Povestea atașată mâinii întinse era cea reală, fiindcă viața bate filmul, așa cum știm.
Am vorbit vreo cinci minute cu el, timp în care mi-a cerut o țigară. Aveam timp de pierdut, așteptam pe cineva să iasă din policlinică.
L-am întrebat cum își duce zilele. Că își crește rădăcini pe unde nimerește, că Bucureștiul e un oraș care te învață să te descurci cu un parizer și o pâine de ieri. Că în San Diego cerșea mai bine, dar aici e pe limba lui. Că fericirea e o minciună pe care ți-o spui până ajungi s-o crezi.
Știa despre mine mai multe decât aș fi vrut să recunosc. Că trăgeam viața la indigo, că făceam pe calculatorul, că stăteam într-o zonă de confort absurd, dintr-un spectaculos instinct de conservare. N-a spus nimic direct. Ochii lui obosiți aveau dramul de condescendență pe care-l recunoști când cineva îți citește foaia matricolă în trei secunde. "Mai du-te draq, schimbă ceva!". Era septembrie. Ce draq să mai schimbi în septembrie?
Nu i-am dat țigară, nu fumez. I-am cumpărat un pachet. Mi-a zis că în viață contează trei lucruri: să ai unde dormi, să ai ce să mănânci și să nu te doară piciorul când vrei mai abitir să mergi. Pe-al treilea îl știam. Restul e decor. Am râs un pic, el - ușor hârâit.
Am ajuns acasă, au trecut încă vreo două-trei luni și am intrat pe o nouă ușă gri. Anul 2025 a fost o declarație pe propria răspundere că exist. Am bifat prezența, am plătit ratele, am respectat termenele. Am fost oarecum funcțional. Viu? Mai răruț. Diferența e subtilă până când te uiți în oglindă și îți dai seama că te privește unul care nu seamănă cu cel din pozele de acum cinci ani. Aceeași față, privirea de second-hand.
Am lucrat mult, ca hamsterul pe rotiță. Am mâncat prost. Am dormit când s-a putut. Călătorii mai puține, damn! Și oameni mai puțini, comunicare mai proastă. Ură peste tot. Am ascultat muzică fără s-o aud. Am citit cărți, pe unele fără să le rețin. M-am plimbat prin București ca printr-un hotel de tranzit. Restaurantele aveau un zumzet dubios.
Iarna asta e moale, cu ploi ciudate care te prind pe stradă și te lasă umed. N-am rezoluții. Nu fumez.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)