2025 a fost un an cât 10 - dens, zgomotos, fragmentat, cu o succesiune de evenimente care nu a lăsat întotdeauna loc de procesare, sedimentare, reflecție.
Din cele peste cincizeci de evenimente culturale la care am participat în 2025, două au rămas ca niște nuclee dure, imposibil de dislocat din memorie. Nu pentru că ar fi fost cele mai spectaculoase, ci pentru că au atins exact acea zonă fragilă în care fricile te cuprind precum niște liane noduroase, încercând să te sufoce.
Prima dată, în vară, la închiderea TIFF 2025, am văzut Sirat - un film al traversării, al mersului înainte fără garanții, într-un peisaj care nu protejează, ci te domină. Există acolo o scenă, copilul care cade cu mașina în prăpastie din cauza frânelor neactivate, care a funcționat pentru mine ca un detonator. Ani la rând, până târziu în viața adultă, am avut același coșmar: singură în mașina pornită la vale, lipsa controlului, disperare, impotență. Nu-mi pot explica de ce într-o copilărie tihnită și preponderent luminoasă, m-a guvernat această frică de abandon, de pierdere a controlului, de moarte violentă.
Al doilea moment a venit la teatru când am văzut adaptarea A Monster Calls - Șapte minute după miezul nopții la Teatrul Excelsior. Dacă filmul a vorbit despre frică sub forma pierderii controlului, teatrul a vorbit despre frică sub forma pierderii definitive. Despre doliu. Despre copilăria confruntată prea devreme cu moartea. Despre monstru nu ca amenințare, ci ca mecanism de supraviețuire. A fost unul dintre acele spectacole care nu caută să aline, ci să spună adevărul - că unele frici nu pot fi învinse, ci doar locuite.
Privite împreună, aceste două experiențe au funcționat ca bornele emoționale ale unui an extrem de plin. Între ele s-au așezat întâlniri providențiale - nu salvatoare, nu corective, ci prezențe discrete. Oameni care nu au pus frâna în locul meu și nici nu au schimbat direcția, dar care au făcut drumul mai suportabil. Care nu au oferit soluții, ci au creat spațiu. Care au fost acolo nu ca răspunsuri, ci ca martori ai traversării.
Iar aici, retrospectiva devine inevitabil personală. Pentru că 2025 nu a fost un an al liniștii, ci unul al intensității și al zgomotului. Un an trăit cu viteză mare, uneori fără să verific dacă frânele sunt, de fapt, activate. Poate de aceea, dacă ar fi să formulez o dorință pentru anul care vine, nu ar fi una spectaculoasă. Mi-aș dori un ritm mai lent. Mai multă atenție. Mai puțin zgomot.
Fricile vor rămâne - știu asta. Dar poate că în 2026 voi învăța să le las pe bancheta din spate. Și, din când în când, să apăs frâna la timp.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)