Încercând să privesc în urmă, constat cu stupoare că am uitat multe din ce am trăit în anul care se sfârșește rapid. Uitarea mă înspăimântă și încerc să nu mă las copleșită de frica că îmi voi pierde și amintirile.
Oare de ce țin să plec mereu de acasă, să văd locuri frumoase și să cunosc alți oameni, dacă nu-mi pot aminti fără prietenul meu telefonul, nici măcar pe unde am colindat. Ce păcat, am uitat numele locurilor văzute, dar am rămas cu amintirea frumuseții lor. Le văd cu ochii minții și nu pot spune fără să deschid telefonul unde sunt. Îmi amintesc perfect emoția unui răsărit de soare la mare, extazul trăit în catedralele din sudul Spaniei, copleșitoarea măreție a lor, a realizărilor unor civilizații trecute, care nu au fost mai prejos cu nimic decât cuceririle tehnologice ale prezentului și sunt acolo, mărturie a inteligenței și talentului celor care au trăit în acele locuri și au lăsat ceva în urma lor.
Mă uit la pozele salvate în telefon din Sevilla, Granada, Benalmadena și mă felicit pentru curajul de a călători, pentru că numele le pot recupera din telefon, iar amintirile sunt acolo în suflet și mi-au îmbogățit viața.
Nimic din ce am trăit cu familia și prietenii nu se poate șterge, pentru că în acele momente am fost fericită și iubirea ne înconjura cu aura ei.
Doar atunci când nu sunt singură simt că trăiesc, poate de aceea sunt atât de dornică de a fi în prezența lor. Totuși, simt că singurătatea mea este și salvarea mea, ori de câte ori sunt rănită, jignită sau doar șocată de realitatea vieții contemporane, am unde să mă retrag și să-mi oblojesc rănile.
Pictura este terapia mea, mă ajută să uit și să depășesc orice moment dificil. Această pasiune descoperită la bătrânețe mi-a adus cele mai multe bucurii în anul care a trecut. Prima mea expoziție personală a fost un succes. Apoi multiplele participări la expoziții comune m-au făcut să prind încredere în arta mea, iar aprecierile mi-au dat curaj să continui. Am evoluat, am învățat mult, am cunoscut artiști deosebit de talentați, am simțit aprecierea oamenilor. Dar tot mereu mă simt puțin în afara lor, nu mă consider artist, doar cineva care a descoperit binefacerile artei. Poate și pentru că aprecierea vine din afara familiei, copiii mei nu au încredere, sau nu pot înțelege această evoluție. Lipsa lor de interes mă rănește, mă face să mă întreb dacă nu cumva au dreptate să nu vadă în mine decât femeia care am fost toată viața, mamă și bunică fără aspirații artistice.
A fost un an greu și înțeleg că urmează unul și mai greu. Asta mă face să apreciez înțelepciunea soțului meu, plecat din această lume, dar care toată viața a înțeles că trebuie să se îngrijească de stabilitatea financiară a familiei și mi-a asigurat în acest fel bătrânețea și demnitatea, pentru că altfel nu cred că îmi permiteam nici luxul de a călători și nici cheltuielile inevitabile cu pictura, sau pasiunea pentru lectură, având în vedere cât de scumpe au devenit toate.
Uneori, când văd cum se distrug și dispar bunurile care au fost construite cu mult efort de generația noastră, prin multă muncă și privațiuni de tot felul, prin suportarea unei dictaturi comuniste, mă gândesc că e mai bine că nu le poate vedea. Te face să te întrebi ce rost au toate pe lumea asta, dacă mereu o luăm de la început, mereu o altă generație se luptă pentru supraviețuire sau își ia lumea în cap în alte locuri din lume. Dar cred că am trăit destul să realizez că nu mai sunt în prezent astfel de locuri, lumea se reașază, e o perioadă în care e mai bine să fii printre ai tăi.
În altă ordine de idei, am descoperit că după 70 de ani se schimbă prioritățile și pe primul loc trece sănătatea, puterea corpului de a face față la ce înseamnă îmbătrânirea. Întotdeauna sănătatea merită să-i dai atenție, dar acum mult mai mult decât oricând și să speri că nu e prea târziu să trăiești protejând-o cu toate mijloacele la îndemână.
Vă doresc tuturor multă sănătate în noul an, sper din tot sufletul că ați înțeles că rămâne cel mai important obiectiv în viață.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)