Privind acum spre 2025, într-o dimineață de sâmbătă cu zăpadă liniștită afară, pot spune fără emfază că a fost un an plin. "Plin" nu e un cuvânt comod. Nu promite fericire și nu o garantează. Spune doar că lucrurile s-au întâmplat. Că viața n-a stat pe pauză. Că am fost acolo.
În mai, la Veneția, printre canale și mulțimea grăbită, am înțeles că 2025 avea să fie un an plin. Nu pentru că trecuse, ci pentru că ajunsesem la limita mea de zgomot, de imagine, de explicații. Orașul era frumos, dar obositor, iar frumusețea lui părea să fi devenit un exercițiu de consum. Atunci s-a instalat o claritate brutală: pentru câteva minute n-am mai avut loc nici pentru gânduri, nici pentru respirație. Fără să fi decis asta conștient, am început să caut crâmpeie de liniște. Nu ca retragere, ci ca formă de adevăr.
M-am refugiat în Casa Guggenheim. În liniștea aproape vinovată a muzeului, privind lucrările lui Victor Brauner, am simțit că pot sta, în sfârșit, pe loc. I-am vorbit fiicei mele despre Brauner, despre artiști care nu aparțin complet niciunei geografii. Am recunoscut acolo o bucurie calmă, neproductivă, fără scop imediat. Am înțeles că singura liniște reală pe care o cunosc vine din artă și din literatură, din privirea atentă, din câteva rânduri citite fără grabă.
Restul anului n-a fost o fugă de lume, ci o traversare mai atentă a ei. Am continuat să trăiesc intens, dar am fost nevoită să-mi redesenez definiția limitei. Am descoperit că limita nu e o linie fixă, ci o negociere permanentă între ce pot duce și ce aleg, conștient, să nu mai car.
2025 a fost un an al alegerilor. Am ales familia, chiar dacă asta a însemnat zboruri dese și oboseală acumulată. Am ales să fiu prezentă, să-mi văd fiica și nepoata certându-se și împăcându-se, să rămân acolo fără să corectez, fără să grăbesc nimic. Am ales să ies cu soțul meu, să ne sărutăm în clar de lună, chiar dacă intimitatea a trebuit organizată, gândită, programată, pentru că nici ea nu apare spontan într-o viață plină; trebuie făcut loc.
A fost și anul în care am tras tare pentru o carieră începută după vârsta de patruzeci de ani. Anul în care am spus nu unui job care ar fi impresionat pe oricine, dar m-ar fi îndepărtat de fiica mea. Nu a fost un gest eroic, ci unul necesar. Liniștea are și ea un cost.
A fost și anul în care soțul meu și-a pierdut tatăl. Există pierderi care nu pot fi integrate într-o poveste frumoasă și nici nu ar trebui. Ele nu ne învață lecții spectaculoase, ci ne obligă să fim mai atenți, mai puțin siguri, mai tăcuți.
Spre sfârșitul anului, am găsit Solenoid. Era în România, în casa părintească. O cumpărasem în vară, dar o lăsasem acolo, pentru un moment potrivit. Momentul a venit într-un weekend de Moș Nicolae, când zburasem în țară pentru că fiica mea își dorise să-l petreacă acolo, o călătorie în loc de cadouri puse în ghetuțe. Citind Solenoid am recunoscut din nou liniștea. Nu m-a consolat, nu m-a salvat. M-a așezat. Și mi-am dat seama că sunt româncă nu prin biografie, ci prin felul în care această scriitură m-a recunoscut.
La sfârșit de decembrie, am ajuns la expoziția Brâncuși, împreună cu mama, la muzeul H'ART. M-am bucurat să văd olandezi, francezi și români oprindu-se, la fel de tăcuți, în fața Madamei Pogany. Am simțit aceeași liniște, stând acolo, cu mama de mână. O liniște care nu cere explicații și nu promite nimic.
Abia atunci am înțeles: acesta a fost, de fapt, darul lui 2025. Nu revelațiile spectaculoase și nici rezoluțiile clare, ci aceste momente de liniște pe care le-am căutat instinctiv și pe care le-am recunoscut abia când au început să se lege între ele.
Și totuși, în timp ce scriu, îmi dau seama de un lucru incomod: planific totul. Deja am planificat fiecare vacanță din 2026. Fiecare pauză. Fiecare ieșire. Poate că următoarea lecție va fi să las viața să fie descoperită, așa cum au fost revelate momentele de liniște în 2025, pe neașteptate, imperfecte, suficiente.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)