Așa m-a sfătuit în mai 2025, înainte să plec din SUA spre România, ginerele meu, acela care este medic psihiatru, după ce apelasem la el cu diferite probleme care toate, după părerea lui, aveau la bază stresul.
Deși eu atunci sunt fericită - adică atunci când mă aflu cu ai mei -, chiar dacă poate fi și stresant. Dar o viață calmă, liniștită nu este idealul meu, decât pentru scurt timp. În schimb, cu așa ceva sunt obișnuită. Aici, surorile K, nepoțelele mele Isabella și Alexis, "luptându-se" în patul meu, înainte de plecarea mea spre România:
De acest scurt timp de relaxare urma să beneficiem la București Cristi și cu mine. E logic, odată ce ne întorceam după șapte luni în casa noastră de care ne era dor, la rudele și la prietenii noștri de care ne este dor, la viața socială și culturală de care ne este dor, la peisajele românești minunate de care ne este dor.
Ei bine... relaxarea mai avea de așteptat.
Nu știu dacă în imaginea următoare se vede bine cuvântul CANCELED, dar după 3 ore "petrecute" în avion pe 17 mai 2025 - dintre care ultima parte fără curent, deci fără aer condiționat nici filtre de aer - în care echipa tehnică s-a străduit "să-l pună pe picioare", zborul a fost anulat. Din păcate, echipajul nu s-a străduit și el, căci de-abia de ne-au dat un pahar cu apă, și când zic unul, așa a fost: un păhărel de plastic cu apă.
Ne-au trimis acasă, a trebuit să ne luăm bagajele, adică aeroportul nici măcar nu ni le-a ținut, cum se întâmplă uneori când se anulează un zbor (familia mea e expertă în zboruri amânate sau anulate). Iar acestea au venit pe carusel cu o lentoare... de parcă ar fi parcurs cine știe ce distanțe peste ocean și înapoi și nu doar din aeroport în cală și înapoi.
Dar hai să vedem și jumătatea plină a paharului; nu a păhărelului din avion, căci ar fi o jumătate cam mică. Am petrecut o zi minunată înapoi în Fairfax pe o vreme superbă și cu pomii în floare.
Ne-am bucurat împreună cu toată familia pe 18 mai de rezultatul alegerilor, pentru care votaserăm cu diaspora deja vineri, 16 mai, în Washington DC, de ziua fiicei mele mari, Daita. Iar sărbătorita ne-a și invitat la o plimbare cu barca pe Anacostia și Potomac, ea având autorizație să conducă ambarcațiuni. Cea mai tinerică nu sunt eu, cum ați fi crezut desigur, ci nepoata mea Claire (cu mătușica și mama ei):
Mutați de compania aviatică pe un avion Lufthansa, am aterizat la Otopeni pe 19 mai la ora 19, adică exact ora la care începea serata literară închinată marelui scriitor austriac Thomas Bernhard, eveniment programat în ziua în care puteau să vină să vorbească actorul Marcel Iureș și regizorul Alexandru Dabija despre piesa Creatorul de teatru și să ajungă traducătoarea - adică eu, mai țineți mine, "cea cu relaxarea" - la București, pentru a vorbi despre cartea Ca tăietorii de lemne și traducerea ei:
Am ratat lansarea cărții, dar nu și surpriza din casă. Acasă, în frumosul nostru apartament, de care îmi fusese dor, ne așteptau urmările inundației din toamna trecută, la care nu pot spune că mă gândisem cu nostalgie, ba de fapt aproape uitasem ce dezastru lăsaserăm în urmă. Mă bucurasem că reușiserăm să uscăm totul înainte de plecarea spre State, după ce ni se spărsese un calorifer când tocmai se dăduse drumul la căldură în octombrie și se îmbibase apa murdară în toată mocheta, făcând destule stricăciuni.
Proaspăt ajunși - dar noi numai proaspeți nu - acasă seara după un drum de o zi pe calea aerului, a trebuit mai întâi să ne facem dormitorul locuibil. Relaxarea mai avea de așteptat.
În casă - șantier:
După multă muncă fizică, doar stătuserăm atâtea ore nemișcați în avion, așa că nu ne-a stricat, pe acesta l-am semirezolvat, și dormitorul a devenit "dormibil".
În casă era acum okay. Dar ce te faci cu șantierele de-afară? Am constatat a doua zi, treziți de bocănituri și alte sunete specifice muncii încă de la prima oră a lucrătorilor - ce conta că organismul nostru era în plină noapte, diferența de fus orar fiind de șapte ore! -, că suntem făcuți sandvici între două șantiere exterioare. Încă o perspectivă "promițătoare" de relaxare.
În fața casei - șantier. În spatele casei - șantier:
Presupun că voi gusta mult timp această priveliște de la masa mea de lucru și zgomotul aferent.
Dar m-a scos rapid din casă ceva parcă din altă lume; nu cu relaxare, dar cu emoții de tot felul: concertul extraordinar al compozitoarei Sabina Ulubeanu, în interpretarea magistrală a violonistului Alexandru Tomescu.
Eu nu sunt specialistă în muzică, dar vă scriu ce am auzit și simțit: Cum curgea apa în baie (când spăla Sabina, rămasă brusc văduvă atât de tânără, cămașa neagră cu săpunul albastru) și cum îi curgeau în acest timp lacrimile pe obraz. Și, desigur, l-am simțit tot timpul prezent cu noi pe Simi, soțul ei și vărul meu plecat mult prea repede dintre noi. Și nu poate fi întâmplător că Gheorghe, fiul lor, era in a black shirt iar ea in a blue dress; chiar dacă ei ne-au spus că n-au conștientizat asta. Deci a fost subconștientul lor care a lucrat.
Sabina a explicat cel mai bine, desigur, deci o voi cita: "Am emoții pentru miercuri..., în fond sunt #justacomposer care într-o zi nefiresc de caldă din ianuarie 2023 a trebuit să spele de urgență și mecanic cămașa neagră a fiului de 15 ani, cu un săpun albastru rătăcit în baie. Am știut de atunci că asta va fi o lucrare. Concertul de vioară trece prin stări diverse ale apei în mai multe înfățișări emoționale și ipostaze ritualice, până când se termină cu o structură profund încastrată în aproape noi toți, o temă pe care o auziți subtil, dar intens variată în secțiunea a treia «washing the black shirt»... la finalul lucrării."
Aici sunt lângă copiii Sabinei și ai lui Simi, apoi Sabina și Alexandru Tomescu primind bine meritatele aplauze pe scenă:
Cristi "prinsese din zbor" - la figurat, pentru că la propriu acel prim avion nu a zburat - un virus și a cam zăcut câteva zile. Iar eu, repede, în timp ce Cristi încă era bolnav, să-mi încep o altă "relaxare", programată încă din toamna trecută: scaunul stomatologic. Așadar, am înfruntat ploi torențiale, care m-au prins pe drum între cabinetul dentar și casă, doar ca să devin cât mai repede prezentabilă. Sigur că bucureștenii țin minte rafalele care au atacat capitala noastră în luna mai, făcând ravagii.
Asta înainte ca vremea să redevină cea caniculară în care ne zbatem din iunie până-n septembrie de când Bucureștiul s-a decis, acum vreo 3-4 veri, să se mute la tropice.
*
Dar a început și relaxarea, "pe-un picior de plai, pe-o gură de rai". Să mă relaxez iute, cât apuc:
Ce-i drept, m-am relaxat cu miei cu tot, de fapt două miorițe (Leia și Isabella) și un mielușel (Luca), pentru că, intrând și SUA în vacanță, nepoții au aterizat curând pe plaiurile noastre mioritice:
Pare simplu și relaxant când povestesc sărind peste etape. Dar de ce ar fi simplu? Înainte de a ateriza pe plai, pe-acea gură de rai... mai așteaptă, stai, întâi puțin trai pe vătrai, pentru că, vai!, trebuiau să aterizeze întâi la Otopeni, aduși toți trei de Daita. După multe târcoale date pistei, la a treia încercare chiar au reușit!
Daita îmi scria din avion când ba coborau, ba urcau:"... Prima dată nu am aterizat din cauză de vânt și a doua oară nu ne-a zis decât că turnul de control le-a spus să schimbe pista (de fapt direcția din care venea spre pistă). Practic ajungeam la câțiva metri de sol și urcam din nou până la nivel de nori. Dar acum totul e ok. Third time is a charm!"
Pe FlightAware s-a văzut această traiectorie ciudată parcursă de avion, care apare și el undeva pe deasupra OTP mic și alb (bine că nu mic și negru, ca în acel banc, și că nu bate la ușă).
Să revenim acum în munții noștri:
Se deschisese în fine Transfăgărășanul (parțial, căci încă nu era 1 iulie). Nu doar urșii "așteptaseră" deschiderea, ci și noi. Poza aceasta făcută cu AI devenise virală:
Am pornit curajoși în drumeție, pe locuri umblate preferabil de oameni. Cascada Bâlea se vede ca un firicel alb în zare. Urșii? Doar în poze și în povestiri, unele mai blânde, altele mai fioroase:
Totuși chiar înainte să ieșim de pe șosea în drumul înapoi spre pensiune, copiii au avut bucuria să vadă, din siguranța oferită de mașină, un urs și apoi pe prietenul lui. Atât. Era probabil ora la care doreau să ia dejunul. Îmblănitul acesta este pozat de noi, nu luat de pe internet:
Copiilor li s-a părut mai interesant chiar decât frumosul mânz cu stea în frunte, de la pensiunea la care stăteam:
Dar pe acea porțiune a Transfăgărășanului, între cascadă și lac, am avut parte de priveliști mirifice, în timp ce urmam și urmăream pe ecranul mașinii și în realitate șerpuirea șoselei:
Rododendronul roz încă picta imaginile cu câte un strop ici și colo.
Bâlea lac ne-a întâmpinat cu nuanțe de gri, verde, bleu, turcoaz, dar și cu albul zăpezii reflectat în apă:
Nici luminile din curtea pensiunii la apus nu ne-au dezamăgit:
Și, după câteva zile, intrați deja în luna lui Cuptor și ajunși la mare, nici jocul de umbre și lumini datorat apusului pe plajă, în timp ce verișorii Isabella și Luca făceau castele și Mamina (eu) se distra pozând umbre alungite înainte să dispară soarele.
Avem umbre pe plajă și noaptea, la lumina felinarelor, nu doar ziua. De astă dată cu Claire, sora mai mare a Leiei și a lui Luca, aterizată și ea în țara în care revine an de an, spre a-i cerceta frumusețile și a-și aminti de copilărie când, întrebată o dată la New York (unde locuia atunci) ce ar dori să i se îndeplinească dacă poate să make a wish, a răspuns clar: I want to see Romania.
Și iată că acum, tânăra noastră și-a revăzut România și s-a întâlnit și cu ai ei frați și părinți. Unde s-au întâlnit americanii? La Gara de Nord!
Poate că pare ciudat, dar noi - mai ales copiii - mai circulăm și cu trenul, în ciuda întârzierilor CFR, nu doar cu avionul și mașina. Trenul, precum și tramvaiul intră pentru ei în categoria divertisment în România.
Și așa am ajuns treptat în luna august.
Avem din nou lacul Bâlea cu splendidele-i culori, admirate de astă dată cu Claire:
Dar, pentru a ajunge acolo, am fost și cu ea pe Transfăgărășan, acum deschis pe toată lungimea, adică șerpuirea lui. Așa că am poposit mai întâi pe malul lacului de acumulare Vidraru, a cărui golire tocmai începuse în august. Încă nu dăduse naștere atâtor fantasmagorii referitoare la apa lui vândută de români sau la comorile ascunse aflate pe fundul lui. Imaginația omenească este inegalabilă, fiind o realitate care bate filmul:
Scopul primordial al lui Claire a fost însă în vara aceasta Salina Turda. Înainte de a lua liftul ca să coborâm cele circa 13 etaje, urmate de încă vreo 13 pentru a ajunge la lacul sărat, mi-am amintit de una dintre "perlele" nepoților noștri: când am fost aici cu Luca (avea vreo 8 ani) și așteptam liftul într-o coadă mare pe un coridor îngust, iar jos se vedea "hăul", a observat scris pe pereți "Coborâre scări". Pentru cei care încă nu-și făcuseră exercițiile fizice pe acea zi, exista opțiunea scărilor, fiind perfectă coborârea celor circa 26 de etaje, dar mai ales urcarea lor. Ce a citit micul nostru american? "coborâre scary", adică... înfricoșătoare. Într-adevăr, cam așa părea de sus.
Claire pozează aici nivelul de sus (adică după ce cobori primul grup de etaje). Acolo se vede roata luminată. Se distinge în poza mea și cel de jos de tot, adică se zărește lacul sărat din mina numită Terezia, în care a vrut să se plimbe cu barca, la 120 de metri sub pământ:
Curând avea să se încheie vacanța noastră de vară cu copiii în România, cu niște plimbări agale - dar suficient de bune pentru numărul de pași înregistrați de Cristi - prin Sibiu, prin Sighișoara și apoi prin Bucu...
... Da, bine că mi-am amintit: era să uit plimbările din iunie, iulie și august prin Bucureștiul fremătând de lume și viață, de city vibes, cum spunea Isabella care adorase să umble în weekend pe mijlocul Căii Victoriei, în timpul orelor cu "străzi deschise" și circulația mașinilor întreruptă. Nu le rataseră nici verișorii Leia și Luca, singurii pe care am putut să-i prind, într-o clipă de neatenție a lor, nu din spate:
*
Și iată că am rămas noi doi singurei. Credeți că ne-am odihnit acasă? Nici gând. Pentru a ne destinde, ne-am hotărât să pornim en deux într-un circuit organizat rapid și totuși cu conștiinciozitate de noi al inegalabilelor mânăstiri bucovinene. Stați liniștiți, nu o să-l refac acum cu cititorii mei, căci ne-am decis să poposim pe la multe monumente cum numai la noi găsești, de la Agapia cea împodobită de picturile lui Grigorescu la albastrul unic al Voronețului. Vă voi arăta acum doar locul care ni s-a părut efectiv o oază de liniște, de relaxare, și anume, nu departe de Voroneț, Schitul Daniil Sihastrul:
Totuși, când, după Putna vizitată pe 29 august în zi de mare sărbătoare, am văzut pe drum cât de aproape eram de granița cu Ucraina, ne-am zis că e cazul s-o luăm spre casă.
Unde urmau pentru noi:
1) Legenda muzicii rock:
Sunt fan al lui Chris Norman, cu inflexiunile inegalabile ale vocii lui, parcă și mai nuanțată și profundă la 75 de ani decât în tinerețe când reprezenta "vocea formației Smokie". O prezență la fel de carismatică la 75 de ani ca la 25. Și ne-a spus de pe scenă ceva frumos și simplu care m-a impresionat: "Eu sunt aici ca să vă fac fericiți." Se pare însă că nici umorul britanic (negru) nu-i lipsește. Când a avut loc concertul lui pentru care mi-am amânat plecarea în State? Pe 8 octombrie! Mai știți ce a fost atunci? Ciclonul Barbara și codul roșu pe care ni l-a impus violenta Barbara.
Ajuns la București, le-a zis celor care l-au întâmpinat (iată traducerea vorbelor lui): "Ce vreme mișto aveți! E ca-n Londra." Unde plouă vreo jumătate din an. Habar n-avea că cei de acolo își petreceau juma' de viață în cod roșu...!
Înfruntând vijelia, am ajuns la timp și a meritat. Ne-am încălzit acolo împreună cu toți spectatorii. A fost un show cum rar am văzut:
Vă pot dovedi: Chiar am fost acolo!
Au urmat și:
2) "Zilele Bucureștiului":
3) Spotlight, Festivalul luminilor Bucureștiului:
Cu acest minunat joc de umbre, lumini și muzică, mi-am încheiat șederea în România. Chiar dacă nu m-am relaxat tot timpul, pot spune că de distrat... m-am distrat, alături de soțul meu, de familia venită în România, de cei dragi din țară pe care-i revăd doar când sunt acolo - rude, prieteni și colegi -, de peisaje de-un pitoresc unic, de spectacole de muzică și teatru, de orașe pulsând de viață și voie bună, dar și cu monumente și locuri istorice etc. Scriu "etc.", pentru că v-am prezentat în această retrospectivă doar câteva mostre ale minunatelor luni petrecute pe meleagurile mele natale în 2025.
*
Și iată că cercul se închide.De îndată ce am revenit și eu în SUA, la vreo două luni după copii, ne-am reunit aproape cu toții la ziua onomastică a lui Luca.
Dar, de fapt, abia aici cercul se închide: aproape aceeași poză ca la început, aceea dinaintea plecării mele "întru relaxare". Tot în patul meu. Doar că aici surorile K sunt deja epuizate după luptele greco-romane:
De dimineață avem a "messy room"? Nuu. Ea este doar în cartea de mai jos.
Am pozat de amuzament, pentru că citisem cu Alexis, surioara K cea mică, această carte despre a messy room. Fiți liniștiți, am strâns imediat the mess - toată dezordinea -, am și călcat așternutul (călcat atunci cu ele acolo? sau călcat de piciorușele păpușilor de pe jos?) și a devenit camera "cea mai ordonată" posibil. Am pus între ghilimele? aș prefera totuși să mă credeți, nu să mă și verificați.
Și astfel, istoria se repetă, cu stres, că asta-i viața, dar mai ales cu bucuria de a fi împreună cu cei dragi. Iar dacă, cititorule, ți se va părea că povestea mea abundă de poze, în detrimentul cuvintelor, este nu numai pentru că mă pasionează să fotografiez aproape fiecare aspect din viața noastră, ca să rămână în albumele familiei, ci și pentru că oare ce înseamnă o adevărată poveste, dacă nu este și ilustrată prin poze, și ce altceva v-am oferit aici dacă nu o poveste a vacanței mele de relaxare din anul 2025?!
Și de ce nu aș face-o cât mai pot, odată ce, după cum știți bine unii dintre voi, acum ai 20 de ani în anii '70 și, nici nu te dezmeticești bine, că deja ai 70 în anii '20.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)