Ei bine, pe partea asta suntem tare lucrați. Se poate spune că ne-am rutinat deja, le avem cu trecerile. Abia așteptăm să părăsim o zi rea, o perioadă grea, un an nefast, dar regretăm că binele, frumosul, incredibilul anumitor momente trece așa repede. Deși, ca Faust ar trebui să zicem fiecărei clipe care-aleargă: oprește-te, că prea frumoasă ești!
Și totuși, în trecerea asta mirabilă, incomensurabilă, deprindem rapid măsurarea timpului cu ruleta precisă, standardizată a anilor.
Ba chiar statistic, tindem să ne raportăm la 100. Din care, matematic, 50 e jumătatea. Deci de la 51 ar trebui să simțim că am căpătat deja un avantaj. Am strâns mai multă viață de partea noastră. În realitate însă, am face orice să avem viața aceea înainte, și nu înapoi. Și aici intervine buna pricepere de a face din trecerea peste apogeul existenței un exercițiu de echilibristică pe coama vieții, în strădania zilnică de a ne poziționa, matematic vorbind, echidistant față de jumătate. Vom păși deci cu un vârf de picior din ce în ce mai nesigur spre viitor, păstrând pe celălalt bine ancorat cu călcâiul în trecut. Abia așa îi facem cuib stabil fericirii sus, sus de tot, cocoțată pe culmile aerate, în poziție de echilibru perfect.
Așa încât, trecând de 51 pe panta coborâtoare a vieții, găsesc de cuviință că cel mai suportabil și înțelept mod de a-mi lua pe tălpi viitorul va fi fiind la modul retro. Avea dreptate Iona, căci de început, am început eu bine, dar drumul, el a cotit-o de fapt în altă parte...
Dar de-acum îmi vreau fericirea o pasăre retro, capabilă să zboare razant deasupra pământului pe sub picioarele mele și, când mă voi aștepta mai puțin, s-o las să îmi strivească aerul, respirația, cu umbra ei densă, copleșitoare...
Retro-pasiuni
Ai 5 ani. Ești cocoțată pe marginea de beton a treptelor ce conduc spre beciul sinistru al blocului C, scara C, de pe strada Saturn. De fapt, n-aveți voie acolo. În fața ta, pe iarbă, puștimea se tolănește gălăgioasă. Soarele-i cocoțat și el cu fundul pe marginea blocului, printre antene. Porți o rochiță îmbulinată și ștrampi tricotați, din cei care scot genunchi de la prea mult purtat. Pășești țanțoș spre centru, pe buza scenei improvizate. Un pas greșit și ai pica în gol. Dar ce-i aia gol? O reverență și picii-amuțesc. Te-așteaptă. Nu știu ce vei "juca". Nici ei, nici eu. Și totuși, nici urmă de frică. Fixezi privirea deasupra capetelor lor, către culmile cu rufe din fața habelor de gunoi și... într-o clipită te trezești inventând cele mai frumoase povești. Copil fiind, crezi deplin în adevărul ficțiunii lor. Ce nu știi deocamdată e că mai târziu vei dori să le și scrii...
Am 51 deja și scriu. Retro-pasiuni, adică micropovestiri de 500 de caractere. În total, cred că peste 300 de texte. Și 88 dintre ele mi-au fost până acum publicate pe LiterNet, la secțiunea Ficțiuni Reale, un proiect inițiat de Florin Piersic Jr.
A, apropo, pe această cale vreau să-mi declar oficial 2025-ul Anul Piersicii. Fiindcă acesta a fost anul în care l-am întâlnit pe Florin într-un mod cu totul neașteptat (haha!), chiar la teatru. După Revizorul (excepțional spectacol, nu-l scăpați!). Urcam alene scările alea întunecate dinspre subsolul sălii Teatrului Mic (de pe Gabroveni) spre ieșire. În fața mea urca... chiar el. Fusese spectator ca mine. 'nă seara, știți..., am zis cu maximă îndrăzneală, putem o poză?, și l-am prins de mânecă, scriu și eu pe Ficțiuni.. Ce îndrăzneală, frate, că m-a prins de mână și, zdrang!, o ușă de perete.., paf!, direct în ladies room... Acolo-i lumina bună pentru poze, a dat Piersic explicația. Și ne-a bușit râsul, în protestele consternatelor doamne luate cu asalt în toaletă. M-am ales cu poze, cu o neașteptată amiciție (pentru care îi sunt extrem de recunoscătoare!), cu un proiect comun pe care îl vom finaliza în 2026 (volumul II al Antologiei Ficțiunilor Reale) și cu un pupic în văzul tuturor. Că și ăsta poate fi unul dintre beneficiile mersului la teatru, anume să te pupe Piersic Jr. pe frunte.
Iar eu la teatru chiar am mers serios (și) în 2025. Peste 88 de spectacole văzute. Ba, pentru 25 dintre ele am și scris câte o cronică-eseu, ca să păstrez arhivate aceste momente de grație pe LiterNet (citiți aceste cronici aici). Las și o listă, TOP-8 spectacole văzute în 2025: Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie (după 1001 de nopți), TNRS, regia Silviu Purcărete, Teatro Lúcido la Malul Infinitului, TSC, semnat Radu Afrim, Iona, de Siviu Purcărete, cu Kuranosuke Sasaki (mutat din toamnă la Tokio Metropolitan Theatre, dar rămas la TNRS în interpretarea lui Adrian Matioc; nu-l scăpați, deci!), Richard al III-lea, montat de Albu István la Teatrul de Nord Satu Mare, dublu premiat UNITER 2025, pentru Cel mai bun spectacol și Cea mai bună regie (ei bine, l-am văzut chiar de două ori, ce privilegiu!), Lungul drum al zilei către noapte, montat de Timofei Kuliabin la TNRS, și 5+3=9, primul spectacol Grivița 53, teatrul-miracol visat de Chris Simion și Tiberiu Mercurian, construit de comunitate și născut la termen, chiar în 2025, după 9 ani împliniți de gestație.
Și pentru toate motivele din lume, mai adaug unul: O mie de motive, minunăția aceea de spectacol de la Point în care Piersic Jr. nu joacă, ci trăiește și se hrănește din bucuria publicului său. Iar pentru fetița retro-pasională de mai sus, zic și de Fetița din debara, cu și de Oana Jindiceanu, pe care o găsiți la Teatrul de Artă, dar o puteți citi de asemenea pe Ficțiuni Reale. La fel și pe George Dometi, pentru care am dat o fugă prin februarie la Oradea, să-l văd în Elif și ploaia, regizat de Alex Ianăși (premiul UNITER 2025, pentru Cel mai bun debut) la Teatrul Regina Maria. Deci, dragă George, nici nu-mi pare rău că în stilul tău ucigaș de cuminte îmi stricași binișor calculul, căci datorită ție făcui topul de 8+1. La care adaug înzecit și Faust, spectacol pe care l-am revăzut în anul ce-a trecut și îl voi pune pe listă și anul ce vine și câți ani de aici înainte vom mai fi amândoi: eu, care trecui deci de 50, și el, care abia ce-a-mplinit 18...
Vis retro
Ai 15 ani. Ești pe buza scenei din sala mare a Clubului Flacăra, captivă între cortina grea din catifea grena și microfonul din fața ta. Un proiector orbitor te îngheață. Dincolo de el, marea de ochi ațintiți. Ei te privesc atent, tu nu vezi nimic. Ești terifiată. Faci totuși o reverență: Blestem, de Nicolae Labiș. Fixezi privirea departe, în gol. Cuvintele ți se aliniază deodată pe limbă ca niște soldați animați de emoția lăsării la vatră. Tragi aer, dezlipești buzele și tonalitatea vocii găsește fără tine frecvența potrivită. Mintea ți se golește. Te scurgi. Sala nu mișcă. Inima-ți bubuie. Toată copilăria ai visat să te faci actriță! Cuvintele țâșnesc din piept în rafale. Uite că te pricepi și cu pauzele. Știi și să simți sala când uită să mai respire. Te apropii de ultima strofă. Ridici brațele. Vocea urcă din piept. Strângi pumnii și-nchei. Ei bat din palme. Nu vei ajunge actriță. Dar nu renunți să visezi și îți promiți: vei face sala asta din nou să aplaude.
Am 51 și anul acesta mi-am împlinit în sfârșit acest vis retro. Am făcut posibil ca sala mea arhiplină să aplaude. Din nou. Primul spectacol după foarte mult timp. Pe aceeași scenă, acasă, în orașul meu, în aceeași sală a Clubului Flacăra din Moreni, au urcat de data aceasta artiști adevărați: neobositul Marius Manole, soprana Anastasia Türköz și doamna Rodica Mandache. Da, am îndrăznit Peer Gynt, textul lui Henrik Ibsen pe muzica lui Edvard Grieg, un spectacol simbiotic produs de Asociația Chronartis (căreia îi sunt extrem de recunoscătoare pentru acest proiect și pentru toate cele viitoare!). Mi-am dorit să aduc în orașul meu pierdut printre dealuri un spectacol valoros, clasic, nedemodabil, care să impresioneze și să reactiveze nevoia de cultură, de frumos, de artă în inimile morenarilor. Dacă am asumat un risc, știind că propun unui oraș lipsit până atunci de oportunități culturale un spectacol pretențios, destinat mai degrabă unui public de nișă, exersat în materie de gusturi estetice? N-am numit chiar un risc. Fiindcă evenimentul a întrecut toate așteptările. Vestea s-a răspândit rapid, oamenii au epuizat biletele în doar două săptămâni. S-a jucat cu casa închisă, cum se spune. Ba chiar am suplimentat locurile în sală pentru că, nu-i așa?, când interesul este atât de mare și spectacolul atât de valoros, nimeni nu poate rămâne pe dinafară. Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost că, pe lângă visul meu retro s-a împlinit și dorința lui Marius Manole, anume aceea de a aduce în sală cât mai mulți adolescenți. Și cât de repede, dar mai ales cu câtă generozitate (cel mai tânăr donator de bilete a avut 11 ani!) s-au oferit oamenii să sprijine această intenție nobilă, așa încât 65 de elevi din toate școlile și liceele din oraș au avut acces gratuit la Peer Gynt. Așa am învățat (sau poate doar mi-am confirmat și anul acesta) că binele e contagios și atunci când o mână se întinde, alte multe mâini răsar să o sprijine.
Retro-utopie
Gata, te-ai lecuit!
Imaginează-ți că ai 51 de ani și, în plină stare de aparentă sănătate fizică și mentală, manifești totuși anumite crize tipice de retro-utopie.Este un fel de boală cronică autoimună cu care te trezești cam pe la vârsta asta.
Simptomatologie halucinantă: dorul de ducă, senzația de a fi acolo unde se întâmplă lucrurile, necesitatea de a nu scăpa nicio ocazie să te bucuri, constatarea că nici nu mai trebuie să ceri, fiindcă oricum primești totul (e nevoie doar să te deplasezi să ți-l iei), firescul cu care ți se dau aceste miracole, împlinirea unor vise retro și recidiva frecventă de retro-pasiuni.
Factori de risc și antecedente care declanșează în final utopia: oamenii sunt produse cu termen redus de valabilitate, care inspiră puțin și expiră rapid.
Tratament potrivit: retro-versiunea, anume procedura de a inspira mai mult și pe mai mulți, ca să expiri mai lent, pentru a-ți conserva astfel prospețimea, bunul gust, naturalețea spiritului și maturarea minții.
Întocmai ca Dan Perjovschi, pentru a cărui retro-versiune, ROMÂNIA - O retrospectivă 1985-2025, am dat pe final de an o fugă destul de consistentă până la Timișoara, La Tramvaie (adică la Muzeul Corneliu Miklosi). Ce am văzut acolo a fost mai mult decât o retrospectivă, anume un slow performance, trăit pe viu de omul care-și poartă arta-n marker și care și-a expus nu un produs artistic, ci propriul timp într-un retro-hangar, desenându-se zilnic retrospectiv și interacționând în același timp cu vizitatorii. Am dat timp aici, iar timpul e cea mai prețioasă comoditate azi. Două luni pline, în care artistul a fost el însuși exponat în propria artă. Stilul în care eu desenez a făcut deja o tradiție, adică dacă vedeți silabe tăiate, cuvinte întoarse, litere răsucite, desene-text, cam de la mine vin toate, că de multă vreme eu am tot alb-înnegrit țara asta:), ne-a spus Perjo râzând. Aici e un metru de istorie. De fapt, patru decenii de viață și carieră întinse pe zidul de rezistență, pe podea, expuse în camere-galerie sau înșirate în paginile colecției Revistei 22; adică exact cât să umpli un depou. 40 de ani de activitate artistică, civică, socială, așezați în instalații vii, care au vorbit de la sine, prin vocea, mâna și prezența artistului.
Am plecat de acolo cu gustul viu al timpului plin de sens petrecut pe Contrasens și cu volumul De pe trotuarul celălalt. 35/22 (Matca Literară, House of Arrows, 2025), una dintre cărțile obligatorii de avut, care-mi confirmă că la vârsta asta sufăr de cea mai sănătoasă dintre boli, pentru care (nu) mai trebuie (decât!) să-nvăț să descopăr leacul potrivit.
Retrospectiv, anul acesta recidivez pe LiterNet a treia oară, ceea ce este un imens privilegiu. Pe primele două încă nu am curajul și vârsta potrivită să le recitesc.
Fiindcă la final de 2025 mi s-a-ntâmplat în sfârșit din nou: m-am îndrăgostit până peste cap! De viață, de privilegiul de a iubi tot ceea ce fac, de curajul de a mă regăsi pe mine însămi în tot ceea ce fac. Și asta mi-a adus alături atâția oameni frumoși (dragilor, vă sunt atât de recunoscătoare tuturor!) și mi-a dat timpul vieții înapoi. Așa, cam pe la 25.
Ceea ce vă doresc și vouă din plin! Să fiți iubiți și să iubiți să vă trăiți!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)