A nins azi noapte, Dido. Zăpada s-a pus cam de jumătate de metru și a acoperit tot, chiar tot, a acoperit și durerea din suflet a Magdei și durerea mea de articulații, doctorii au spus că nu mai e nimic de făcut, că nu știu ce discuri gelatinoase se strică acolo iremediabil, dar uite că dacă acoperi totul cu zăpadă nu mai doare nimic, zăpada a acoperit și vorbele despre bani, nu nici știu ce vorbe sunt astea, eu știu doar că vin uneori niște fluturi negri, se agață de pereți, de lustră, de sobă și stau așa nemișcați ca liliecii, de parcă n-ar avea ochi, de parcă ar avea doar urechile mari și ar asculta tot ce vorbesc cu Marga, iar uneori fâlfâie din aripi și pleacă, dar nu oricum, ci lovindu-mi obrajii și ochii și brațele, de-mi rămân urme ca de la zgârieturile mâței până când vin iar, cam după o lună.
Cel mai mult mă bucur că zăpada a acoperit vorbele, din afară și din înlăuntru și orice alte urme mai vechi. Totul e nou și tăcut, fără oameni, fără sunete, nici păsările nu se aud, e ca un început de lume, Dido, iar eu chiar mă gândesc că un început de lume nu mi-ar strica deloc (poate nici altora) dar nu știu cum să-l croiesc. Plapuma de zăpada ar fi un început bun, dar mai devreme sau mai târziu oamenii se vor trezi, vor ieși din case și vor începe să lase urme în zăpadă și sunete în aer, văzduhul se va îngreuna iar și se va lipi de pământ lăsând între glod și cer un mare gol pe care nimic nu îl poate umple vreodată, oricât s-ar strădui toată planeta cu oamenii ei nenumărați.
Dimineață am fost la cimitir, Dido. Nu ca să mă rog, ci ca să văd cum se trezesc sufletele. Fiind ușoare, sufletele nu lasă urme nici în iarbă, nici în pământ, dar lasă urme în zăpadă, dâre subțiri care se învârt în jurul mormintelor de câteva ori, ca și cum cineva ar apuca o frunză de codiță și ar târî-o prin zăpadă. În jurul mormintelor puteai lesne vedea dungile astea subțiri, care ar ridica pentru oricine semne de întrebare, dar asta doar dacă ar avea curiozitate și bunăvoința de a se lăsa în genunchi lângă morminte și a cerceta cu atenție zăpada și pe care nimeni nu le-ar putea atribui unei ființe vii căci alte urme nu se văd împrejur, nici pași de om, nici de sălbăticiune, nici de păsări.
Mă bucur mult de zăpada asta, fiindcă mi te-a adus. Altfel cine știe dacă ne-am fi putut vedea vreodată, sau dacă ne-am fi putut atinge.
Te las, Dido, au începu să iasă oamenii și să curgă sunetele. Ne întoarcem de unde am plecat. Să-ți fie bine acolo unde ești și să ne crească în suflet încrederea în bine!
Cu drag, Ana!
(ianuarie 2026)
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
