Spre priveghi

Telefonul sparge liniștea dimineții cu un țârâit enervant. "Cum s-o răspunde la drăcia asta?", mă gândesc - mi-a cumpărat fiică-mea telefon din ăla deștept, și tare greu îmi controlez degetele cu artroza de-a lungul ecranului. Reușesc într-un final să răspund, somnoroasă și deranjată; de la celălalt capăt al... firului? Mă rog, din aparat aud un suspin:
- A murit Sanda, Geto!

Mă ridic în capul oaselor și îmi cuprind buza de jos cu dinții, în gestul ăla pe care l-am văzut de atâtea ori în familia mea de "Aoleu, nu se poate!" Sărmana Sanda! Ne cunoaștem de tinere, cred că să tot fie vreo 50 de ani de când o știu. Fusesem colege de facultate și apoi lucrasem o vreme împreună la Institutul de Chimie Aplicată. Dar s-a măritat și a plecat să locuiască la Brașov. Totuși, am păstrat legătura și ne vedeam de câte ori puteam, și mi-era atât de dragă! Și acum a murit! Dar nici măcar nu era bolnavă! Adică nu avea nimic altceva în afară de 75 de ani...
- Geto, mai ești acolo? Mă auzi? Tre' să mergem la priveghi. Am vorbit cu Beti și cu Jeni să luăm bilete, să mergem cu trenul. Pleacă la 12:30 din gară, vii și tu, da? La 3 jumate - 4 suntem la ei cu totul.
- Ee, cum să nu vin! Da' cine ți-a zis? Ce-a avut?
- M-a sunat Nelu acu' juma' de oră. N-a mai avut viață, asta a avut. Hai, ne vedem la gară la 12 fără un sfert, să luăm bilete. Și o cafea.

Dau să închid drăcia de telefon, dar apăs pe Facebook și mi se deschid o groază de imagini la care nu vreau să mă uit. Reușesc și dau să mă ridic, dar mă dor genunchii de înnebunesc. Să iau un Ibuprofen, să mă țină pe drum. A murit Sanda... Hai, să mă ridic încet, să caut niște haine negre. Dumnezeu știe unde or mai fi - am tot încercat să-mi iau haine colorate, negrul mă face să par palidă. Sau mi-o fi groază de el... Acu' aia e, n-am de ales, nu m-oi duce la priveghi în galben. Mă îmbrac, mă pieptăn și îmi anin în piept broșa cu fluturele multicolor, doar așa, să nu par prea sumbră pe stradă. Nu mai am timp să beau cafea, beau cu fetele în gară. Arunc câteva haine de schimb într-o traistă drăguță de pânză pe care o am de la fiică-mea, verific cu grijă, de vreo trei ori, aragazul și ferestrele și încui ușa și sus și jos. O iau pe jos spre gară, stau aproape și îmi face bine mișcarea. Frunzele ruginite dansează frumos în vântul răcoros de septembrie. Văd oamenii pe stradă ca într-un furnicar uriaș, văd viața curgând peste tot, cu bune și cu rele. Și Sanda a murit...

Intru în gară pe la intrarea principală. Lângă ușă, un domn îmbrăcat jerpelit cântă la saxofon La vie en rose. Oamenii trec pe lângă mine, ba râzând în hohote, ba posaci și grăbiți. Lângă panoul care afișează trenurile văd un grup de babe îmbrăcate în negru - sunt ele, babele mele. Ieri, alaltăieri mergeam la munte la drumeție, azi mergem la priveghi. Mă apropii încet de ele și o aud pe Marieta plângând cu sughițuri. Beti are pe cap o pălărie ciudată neagră, cu o pană într-o parte, care îi cade neglijent pe un ochi. Celelalte sporovăiesc zgomotos.
- Bonjour, dragă, ce faceți?
- Bonjour, Geto. Hai, că ne-am strâns la timp, hai să luăm biletele, că am vrut să le luăm noi, da' ne trebuie talonul de pensie al fiecăreia. După aia, dacă mai avem timp, luăm o cafea și un covrig. Hai, Marieto, hai ușurel.
- Pot să te întreb ce ai pe cap? o întreb, inocentă, pe Beti.
- Bine, dragă, bine, o scot. Am luat-o de la magazinul Cocor în '91, dar dacă nu vă place, nici n-o mai pun.

Flori îmi aruncă o privire amuzată. Eu tac și mă gândesc la viața Sandei. Ei i-ar fi plăcut pălăria lu' Beti. Ne îndreptăm spre ghișeu, unde o duduie frumușică foc și nesuferită cum nu se poate ne întâmpină plictisită. Îi cerem bilete pentru trenul de la 12:30.
- Nu se poate.
- Cum adică, nu se poate?
- Nu se poate, biletele pentru trenul de la 12:30 se iau din tren.
- Păi și nu putem să le luăm și de aici?
- Nu.
- Păi, de ce?
- Că trenul de la 12:30 nu e CFR, e privat. La trenul privat biletul se ia din tren.
- Aha, și ne face reducere cu talonul de pensie în tren?
- Nu știu, doamnă, cred că da. Întrebați în tren.

Și trântește geamul de plastic care desparte cele două incinte. Ne uităm una la alta. Flori ridică din umeri și zice să mergem după cafea. Beti se plânge că, dacă nu poate să ia bilet redus, ea nu se urcă. Marieta plânge. Jeni își dă ochii peste cap. Eu le urmez, că vreau neapărat să beau o cafea. Găsim o covrigărie la care e coadă de vreo 7 persoane. Ne așezăm și, când să ne tragem sufletul, mai că ne răstoarnă un grup de vreo 4-5 puști la vreo 16-17 ani care aleargă spre peron strigând unul după altul și sărind peste valize ca la 100 metri garduri. Unul dintre ei are în mână un pachet de Kent. Jeni îi privește disprețuitor, după care ne ține o prelegere despre cum pe vremea noastră nu era așa. A uitat când fura Carpați din pachetul lu' taică-său și se ascundea pe după plopi să fumeze. Luăm cafeluța și câte un corn cu ciocolată și ne îndreptăm spre peron. Ne așezăm pe niște scaune, niște tineri drăguți se dau la o parte - suntem în acea etapă a vieții în care tinerii se dau la o parte ca să ne așezăm noi. Ca să mergem la priveghi. Dau să beau din cafea când o aud pe Flori că scoate un "hiii" din ăla pițigăiat de-al ei - semn că a uitat ceva important sau că ceva grav se întâmplă. Aproape că vărs cafeaua fierbinte pe mine, așa că o întreb într-un suflet:
- Ce e?
- Flori! Am uitat să luăm flori!
- Ei, dar cum era să mergem cu florile pe tren, se fac pilaf până ajungem. Lasă, dragă, că luăm de acolo, tre' să fie proaspete florile, nu poți să-i duci lu' Săndica uscăciuni.

Îmi sună telefonul. E Cristina. Le spun fetelor că mă duc mai încolo și-i răspund.
- Alo, mamă, unde ești? Am sunat la interfon și nu răspunzi. Mi-am făcut griji. Venisem să-ți aduc niște nuci și niște struguri.

Îi face griji, mititica. Îi face griji că o să mor singură în casă, și o să mă găsească câteva zile mai târziu, descompusă. Pun pariu că se gândește la asta și că-i e groază că ar putea să mă găsească așa. Mă sună, mititica, mereu, să se asigure că n-o să mă găsească așa. Și tare bine face.
- Sunt la gară, mamă, n-am vrut să te deranjez. Sunt cu fetele, mergem până la Brașov. A murit Sanda... Mergem la priveghi.

Și pentru prima oară de când am aflat vestea, îmi dau lacrimile. Să-i vorbesc Cristinei despre prietena mea care a murit, de-o vârstă cu mine, mi se pare teribil de trist.
- Îmi pare rău, mamă, știu că țineai mult la ea. Ce să faci, era bătrână... Vrei să te ajut cu ceva? Cât stați, veniți în seara asta?
- Venim mâine pe după-amiază, după înmormântare. Nu-ți face griji pentru mine, sunt bine, mamă, sunt cu fetele, am băut și o cafeluță... Îmi pare rău așa, are și nepoți... Avem amintiri multe împreună, chiar și de când erai tu mică. Mai ții minte când am fost...
- Mamă, scuze, tre' să închid, mă strigă Măriuță că trebuie să mergem să luăm rechizite pentru școală. Îmi dai un mesaj când ajungeți, să știu de tine, bine? Te pup, te iubesc, ai grijă!

Și apoi se aude acel zgomot care te anunță energic că tocmai s-a întrerupt convorbirea. Și rămân așa, cu telefonul în mână, până mă strigă Flori să-mi zică că la linia 4 a venit trenul nostru și trebuie să ne urcăm în el. Jeni vânează locurile libere prin ferestrele trenului care garează. Ne urcăm ținându-ne de genunchi și de șale, în timp ce ne aranjăm boburile proaspăt vopsite, să nu se deranjeze sub fixativ. Ne găsim niște locuri decente, lângă doi tineri care s-au și cufundat în ecranele telefoanelor lor. Scaunele tapițate sunt murdare, dar comode, iar prin ferestrele stropite gara începe să se miște - întâi încet, apoi tot mai tare, apoi dispare cu totul.
- De mâncat, ați mâncat ceva? Eu am adus niște prăjitură cu vișine, am făcut-o aseară. M-am gândit că ne-o prinde bine pe drum.
- De unde ai avut vișine pe vremea asta, Marieto? Ai luat conservate de la magazin?
- Păi am pus la borcan asta-vară. Mie îmi place să-mi fac din astea, pun de toate alea. Mai ales că am și nepoții, când vin pe la mine să am ce să le dau, să-și aducă și ei aminte de copilăria la bunica, să aibă amintiri frumoase. Știi că e important ca micuții să aibă amintiri frumoase de mici, e psihologie.
- Aș fi pus și eu, dar nu mă mai țin balamalele, dragă. Zic că mai bine mă conserv pe mine, ce să fac. Tre' să ai grijă de tine de la o vârstă încolo, pe-ăi mai tineri nu-i mai interesează... ne informează serioasă Beti.
- Sărmana Sanda, și ea punea de toate, avea mereu cămara plină... Știa să țină gospodăria, era templul ei. Totul pentru casă. Aduna de toate alea de prin toate părțile, găsea chilipiruri și le aranja ea așa frumos, recondiționa chiar și mobila veche. Casa ei era totul pentru ea, și-ar fi dat și sufletul...
- Da, era strângătoare, poate chiar un pic zgârcită, dacă mă întrebi pe mine... Știu că i-am cerut odată niște bani. Împrumut, desigur. Dar n-a vrut să-mi dea... I-aș fi dat înapoi, dragă, dar nu poți să obligi omu' dacă nu vrea să ajute.

Mă întorc și mă uit urât la Jeni - nici măcar acum nu poate să se abțină de la comentarii răutăcioase:
- Hai, dragă, de morți numai de bine! Sanda nu era zgârcită, pe mine m-a ajutat de fiecare dată când am avut nevoie. Era pâinea lui Dumnezeu, dar în vremurile astea oamenii nu mai știu ce e bunătatea și empatia.

Și pun punct discuției - mă întorc să mă uit pe fereastră.
- Ia uite, vine nașu', să luăm bilete. Deci vă zic, eu dacă nu plătesc redus, la prima cobor.
- Bună ziua, doamnelor. Biletele, vă rog.
- Bună ziua, păi la ghișeu ne-au zis că de la dumneavoastră din tren le luăm. Ia uitați, cinci pensionare suntem, uite și taloanele. Până la Brașov.
- Aaa, păi nu de la mine trebuie.
- Păi de la cine?
- De la colega.
- Păi și unde e colega? Luăm de la ea, când vine.
- Nu se poate. A ieșit din tură. Trebuia luat la urcare. Acu' luați de la mine, vă dau eu, dar data viitoare să țineți minte, de la colega.

Ne privim fără să înțelegem exact dacă domnul controlor e confuz sau ne-am sclerozat noi. Plătim, ne așezăm comod, ne bem cafelele și vorbim despre Sanda. Pe banchetele de peste culoar, tinerii se sărută cu foc. Jeni și Beti îi comentează cu patimă. Eu zâmbesc cu gândul la tinerețea lor. Marieta lăcrimează încă cu gândul la prietena ei. Ea o cunoștea cel mai bine, dar, de dragă, ne era dragă tuturor. După trei ore de hurducăit pe șine și de bârfe nevinovate, ajungem la Brașov. Coborâm, în același fel în care ne-am urcat, ținându-ne de șale și cu grijă să nu ni se șteargă rujul. Flori propune să luăm flori de la o florăreasă tinerică și plinuță, de la colțul clădirii gării.
- Să luăm cale albe. Calele sunt frumoase la mort, ne propune încântată de idee Jeni.
- Cum o mai fi și asta, frumoase la mort, o aud pe Marieta, ușor oripilată de formulare.

Simt nevoia să intervin și zic apăsat că florile preferate ale Sandei erau garoafele roșii și că garoafe roșii ar trebui să-i luăm. Jeni se opune, zice că garoafele sunt de prost gust. Marieta o contrazice și îi spune că măcar la priveghi o femeie ar trebui să primească florile care-i plac. Beti zice că o să râdă lumea de noi, că garoafele se duc la săraci. Flori simte nevoia să preia frâiele, așa că hotărăște: nici ca unele, nici ca celelalte - cumpără cel mai plictisitor buchet de gerbere galbene. Eu nu mai zic nimic, simt că încep să mă dezgust. La florărie, le dau partea mea de bani pentru buchetul de gerbere și îi cer în plus florăresei două garoafe roșii. Celelalte mă privesc cu ciudă. Ieșim din incinta gării și mergem în stația de taxi. Facem semn unui băiat tânăr staționat care ascultă muzică tare. E singurul pe care îl zărim. Se apleacă spre radio și dă volumul mai încet:
- Săru'mâna.
- Bună ziua, vrem și noi să ajungem pe strada asta, e liber?
- Aaa, nu se poate, tanti, e prea aproape, nu pot să iau cursa așa scurtă.
- Păi îți plătim, mă băiete, îți dăm cât face.
- Păi aia e problema, tanti, face prea puțin. Nu merită cursele-astea scurte, e uzura mașinii, vorba aia.

Și dă volumul muzicii înapoi, tare. Ne uităm una la alta. Flori, care se descurcă mai bine cu tehnologia, scoate telefonul să vadă cât de departe e strada de gară. Concluzionează că se poate merge pe jos. Se votează, mergem. Ajungem la casa Sandei, o căsuță frumușică de munte, toată numai cărămidă și lemn închis la culoare. Curtea din fața casei e plină de crizanteme și cârciumărese înflorite. La colțul casei stă sprijinit steagul negru, de doliu. Curtea e plină de oameni, unii plâng cu nasul în batiste, un grup de bărbați cu prosoape agățate pe umăr, de pomană, fumează și râd înfundat. Îi căutăm pe Nelu și pe Carmen, fata Sandei. Îi găsim, facem schimbul politicos de condoleanțe și salutări, întrebări cordiale și zâmbete amărâte, și ne conduc spre salonul în care se odihnește Sanda noastră. Mirosul de lumânare arsă și tămâie mă amețește puțin, simt cum mă lasă genunchii pe măsură ce mă apropii. Îmi simt ochii umezi și văd trupul prietenei mele ca prin ceață, în cutia aia impunătoare de lemn. E palidă ca ceara ce-i picură agale la cap și parcă s-a împuținat cu totul. Mâinile, odată agere, mereu în mișcare, odihnesc acum pe pieptul costeliv, osoase, secate. Mâinile Sandei, picioarele Sandei, pieptul Sandei... Trupul ei zace acum gol, ca o fabrică abandonată. Dar... asta este Sanda? Unde este Sanda? Cine este Sanda? Plâng deja cu suspine, plâng și fetele lângă mine. Plâng pentru că nu o mai avem pe Sanda, plâng pentru că nu știu ce ne așteaptă dincolo. Când am cunoscut-o, purta fustă de blugi și părul scurt, până sub bărbie. Era înaltă și avea mijlocul ca tras prin inel. Și acum o privesc într-o cutie, ca o păpușă care n-a fost nicicând vie. Urmează tot alaiul de tradiții și drumul spre cimitir, apăsător, cu suferința familiei încununându-ne ca o aură. Când ești mort, e greu pentru ceilalți. Mergem în alai, cu lumânări în mână și o petrecem în locul cel de veci. Când groparii coboară sicriul în groapă, parcă imaginea întreagă se pune pe pauză. Mai văd doar mișcarea frânghiilor care suportă greutatea sicriului și aud sunetul greu pe care îl face când atinge podeaua gropii. Înainte ca primele lopeți de pământ să fie aruncate peste sicriu, arunc cele două garoafe roșii și îi spun la revedere, promițându-i că o s-o caut pe lumea cealaltă, orice-o mai fi însemnând și asta.

După înmormântare, mă hotărăsc să plec la gară. Singură. Nu mai văd niciun rost în pomana asta. Le zic fetelor că mă întorc la București, că mă așteaptă Cristinica, dar adevărul e că pământescul pomenii îmi provoacă greață. Mă îndrept spre gară, tot pe jos, singură. Singură, așa cum venim și cum plecăm cu toții. Mă prinde ploaia, o ploaie măruntă de toamnă la munte, și nici nu mă feresc să nu mă ude - chiar mă bucur de atingerea ei rece, chiar dacă poate mâine o să-mi pară rău. Aștept și aștept în gară următorul tren de București. Și stau, și aștept, și mă uit la oamenii care mă învăluie. Și când, într-un final, trenul vine și oprește în gară, mă urc în el și plec.