Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost foarte simple și la obiect: "Scrieți un basm".
Fetele pădurarului
Cornelia Iordache
Cornelia Iordache
A fost odată ca niciodată un pădurar care avea două fete ca două raze de soare - Ana și Ileana. Cum soarele dogoritor de la amiază vestea sosirea vacanței de vară, surorile plecară în tabără. Dis-de-dimineață, cu rucsacurile mai mari decât ele în spinare, Ana și Ileana porniră grăbite, ținându-se de mână, către microbuzul care vuia de glasuri subțiri:
În pădure e frumos,
Codru-i verde și umbros.
Odată ajunși în pădure, domnul Bască, instructorul expediției, dădu startul probelor de dibăcie. Ana deosebi cântecul sturzului de cel al scatiului, încă de la primele triluri. Copiii o încurajară cu un ropot de aplauze și-i strigară cu vocile lor pițigăiate:
- Bravo!
Merse de-a lungul unui buștean de cincisprezece metri căzut la pământ, cu siguranța acrobatului de la circ.
- Bravo! Bravo!
Nu se temu să se abată de pe cea mai întunecată cărare, găsi imediat alta.
- Bravo! Bravo! Bravo, fata pădurarului - căci așa o numeau cu toții acum!
Finalul zilei o găsi pe Ana îndesând în buzunare, una după alta, insignele de felicitare primite de la domnul Bască.
Ana împărțea cortul cu Ileana, care nu le prea avea nici cu mersul în echilibru, nici cu orientarea în spațiu, ori cu ciripitul păsărilor. Așa că cei doi biscuiți din buzunarul ei nu erau nevoiți să stea la înghesuială. Ileana scria poezii prin ale căror versuri se perindau făpturile fantastice ale pădurii. Știa ce culoare au rochiile strălucitoare ale zânelor, dacă piticii sunt chelioși sau nu, putea fredona muzica spiridușilor și știa să se ferească de gnomii neprietenoși. Cum lumea asta era nevăzută, pe ea nu o striga nimeni "fata pădurarului". I se spunea Ileana și atât, iar ea nu avea nimic împotrivă, doar știa cine e taică-su.
În ziua următoare, copiii și-au ales câte un copac. Ana, un stejar falnic, de toată frumusețea. Ileana, unul cu umbră deasă, pentru că doar la adăpostul ei obișnuiau să se ivească făpturile fermecate. Se așeză și așteptă. Curând, își făcu apariția Zâna Șampinion, cântând la harpă, urmată de alaiul ei de omuleți în pantaloni scurți cu bretele. Omuleții dansau și, din când în când, se făceau și mai mici, aplecându-se să culeagă firimiturile de biscuiți presărate de Ileana.
Spre seară, copiii porniră în recunoașterea copacilor pe care și-i aleseseră. Ana merse ață la stejarul ei. Ileana orbecăi mult și bine prin beznă, pentru că la ora aia erau umbre prin toată pădurea. Nici gând să le poți deosebi.
- Hihihi, hahaha! se hlizeau copiii și arătau spre Ileana.
Ileana nu primi nici de data asta insignă.
Noaptea, Ana abia dacă puse geană pe geană. Pe soră-sa o apucase inspirația de mamă-mamă și scria în rime, la lumina lanternei frontale, despre lumea magică ce i se arătase în ziua dinainte.
- Ia, stingerea acolo!, făcu o umbră care se lungi pe pânza cortului și care vorbea apăsat, exact ca domnul Bască.
Dar Ileana nici gând să pună punct. Ziua următoare, din cauza oboselii, Ana și-a cam dat cu stângul în dreptul la probele de supraviețuire. Colegii făceau acum haz de ea.
- Hihihi, hahaha, halal fată de pădurar!
Cu genunchii zdreliți și cu furia clocotind mai ceva ca un cazan din care se pregătea să iasă o vrajă puternică, Ana porni pe cărarea care ducea spre luminișul unde era tabăra. Soră-sa, după ea. Domnul Bască, în urma lor. Ceilalți copii, după instructor. Ana cotrobăi prin cort după versurile surorii ei, le făcu ghem și le azvârli într-o tufă de urzici.
- Ia-le, dacă le vrei!
Dar Ileana nu se încumetă să le scoată. În schimb, amenință că pornește pe jos spre casă. Ca să curme supărările și să nu dea de vreo belea cu pădurarul, domnului Bască îi veni o idee.
- Vom face două echipe!
Zis și făcut! Pădurarii și-au cioplit puști din lemn, iar hoții topoare. Pesemne că nici domnului Bască nu-i priise noaptea la cort, pentru că a cam încurcat oalele când a făcut împărțeala în echipe. Iată cum, tam-nisam, Ileana ajunse pădurar, iar Ana hoț de lemne.
- Nuuuuu!!! protestă Ana cu ochii umezi.
- N-ai încotro, i-o reteză aspru domnul Bască.
De cum auziră lovituri de topor, pădurarii îndreptară puștile și strigară:
- Pe ei! și îi legară fedeleș pe hoți cu vițe de iederă.
Ileana făcu un nod larg la gleznele surorii.
- Eliberează-te și te fac pădurar, îi șopti, că doar cine ar vrea să petreacă noaptea cu un hoț în cort.
Când și hoții, și pădurarii, și chiar și domnul Bască erau în toiul moțăielii de prânz, un glas speriat dădu alarma.
- A scăpat!
- Ce? Cine? bâigui domnul Bască buimac.
- Hoțul! răspunse aceeași voce.
- Stai, mă, așa! și mai apoi, ușor dezmeticit
- Care hoț?
- Fata pădurarului!
Dar care era acum fata pădurarului, nimeni nu mai știa. Ana, care era hoț? Sau Ileana, care acum era pădurar? Copiii se foiau și murmurau, și ar fi tot ținut-o așa până la miezul nopții, dacă unul dintre ei nu le-ar fi zărit pe cele două surori aplecate asupra unui obiect strălucitor - o harpă cât o nucă.
Chiar atunci, prin împrejurimi trecu însuși pădurarul care auzi vuietul glasurilor tinere.
În pădure e frumos,
Codru-i verde și umbros.
Își zise că pădurea e pe mâini bune și că nu i-ar strica puțină odihnă. Se așeză pe o buturugă și începu să răsfoiască un mănunchi de hârtii, de care tocmai o descotorosise pe o biată tufă de urzici supărată. Atât de frumos erau descriși acolo niște făpturi zglobii, despre care nici nu știa că ar fi vizitat pădurea lui, că-și zise:
- Trebuie neapărat să-i cunosc pe omuleții ăștia...