Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost foarte simple și la obiect: "Scrieți un basm".
Rică
Alex Ghearasămescu
Alex Ghearasămescu
- Rică! Hai, o dată! Dă-ar dracii în tine! Ai trei floace, dă-le, Doamne iartă-mă, jos, mă amărâtule, că nu te duci la însurătoare! Hai, o dată! N-auzi că tac-tu tre'să plece, că mai crăpă unul. Fir-ai tu să fii!
În oglinda ciobită ce stătea sprijinită de perete, pe tăblia patului, fața lui Rică se privea cu seriozitate. Cele trei floace de care vorbea mamă-sa nu arătau nici ele mai demn. Erau abia trei urme de umbră, negre și rare, ce-i conturau perciunii și mustața. Rică stătea aplecat către oglindă, cu spatele la micuța cameră pe care o împărțea cu cei trei frați ai săi. Doi mai mari și unul mai mic.
El venise pe lume al șaselea. O soră fusese măritată de taică-su în urmă cu vreo zece ani, iar cealaltă stătea cu baba, mama tatălui, în camera din fundul curții. Ai lui mai avură un copil, primul născut, pe care îl numiseră tot Aurel, ca pe Rică. Dar primul născut se stinse când făcu trei ani. "În trei zile, s-a topit ca lumânarea", așa spunea baba. "De farmece, mamă! Cu farmece ni l-au luat!"
A fost durere mare atunci, din câte a înțeles de la aia bătrână. Ai lui nu-l pomeneau și el nici nu îndrăznise să deschidă vreodată discuția. Se temea. Știa că tot atunci doi unchi, frați de ai tatălui, intrară la bulău. Deși nu știa de ce, bunghise și el că avea de a face cu moartea lui Rică. Nu el, ci primul Rică. Amândoi unchii luaseră pe viață, de fapt douășcinci, dar când ai treizeci, douășcinci e pe viață.
Camera, mică, arăta exact așa cum ar descrie-o românii - mică și joasă, cameră de țigan. Era a doua cameră pe dreapta, într-o casă tip vagon, cu cinci camere. Toate mici, cu geamurile către clădirea nou-renovată din curtea alăturată.
În prima, de la stradă, stătea sora mai mare a lu' tac-su. Ea îi scăpase pe toți din sărăcie când se măritase. Ginerică se ocupa din tată-n fiu cu morții. Mergeau acasă la răposat și se ocupau de tot. După ce pleca medicul, ei se ocupau de toate: îl spălau, îl aranjau, îl făceau să pară iară viu.
Mătuși-sa se pricepea - "are mână, măi mamă", ar fi spus baba. La nevoie îi și caza, dacă familia nu putea să stea cu ai săi în casă. Nu erau mulți care apelau la serviciile hoteliere, dar, atunci când se întâmpla, cineva trebuia să facă pe gazda sau paznicul de noapte. "O fi omul mort, măi mamă, dar nu poți să-l lași așa, singur. El încă nu știe drumul și nici nu poate pleca până nu îi spune popa. E prins să șadă aici. Iaca, familia îi acoperă oglinzile, iar el, sărmanul, ce să facă? Să stea în corpul rece și tare ca o scândură? Tre' să îi țină cineva de urât. Noi știm mai bine. Românii și-au pierdut cu totul sufletul. Vai și amar de ei și ai lor."
Rică ascultase de multe ori poveștile spuse de babă. Mereu era fermecat. Sor'-sa mai mare spunea că e nătâng și că crede toate rahaturile. Dar asta zicea doar când nu era baba de față - altfel, nu mai era tare în clanță.
La puțina lumină care încă mai venea pe fereastră, Rică încerca să-și aranjeze mustața. Deasupra patului, era o fotografie alb-negru. Nu de mari dimensiuni, dar suficient de clară cât să surprindă trăsăturile bărbatului ce fusese soțul babei și tatăl tatălui său.
Pentru români ar fi fost un țigan ca oricare altul: negru, cu ochii vicleni. Mustața groasă ascundea câțiva dinți de aur. Nu se încumetase nimeni să vrea să-i scoată când se duse pe cealaltă lume, chiar dacă mureau de foame. Pălăria de fetru negru. Nimic special. Dar Rică îi călărise genunchiul și, deși nu-l luară niciodată cu coviltirul, văzuse de pe coapsa bătrânului toată lumea. Îl dusese moșneagul prin Italia și Germania, dar cel mai mult îi plăcea Anglia. "Acolo l-am găsit pe Dumnezeu!", spunea moșul.
Cu un vârf de cărbune în mână și aceeași formă a feței, Rică încerca să-și apropie mutra de a bătrânului.
- Rică! Te-a înghițit pământul? Dă-ar dracii! Haide, spurcatule! Pierdem bani până te coconești!" Vocea maică-si nu-l impresionă, considerându-se bărbat de acum, exact ca taică-su.
- Parpanghele!
Replica bărbatului îl puse în mișcare. Nu vorbeau romanes, că așa vrusese maică-sa: "să ieșim din șatră", dar, în cazul ăsta, știa că trebuia să lase cărbunele jos și să-și miște fizicul către mașină. Nu era mult de mers. Hotelul - cum îi spuneau magazinului de pompe funebre - era la trei străzi distanță, dar taică-su ținea să facă impresie la români. Spunea că "așa vede și știe ei că faci biznis bun". "Te vede dreacu mai puțin țigan." - venea replica babei de fiecare dată.
Merseră cele trei străduțe cu geamurile de la mașină deschise. Aerul cald și plăcut de seară și parfumul de tei al Bucureștiului se simțeau peste cartier. Nu vorbiră, căci nu era nimic de vorbit. Rică știa ce are de făcut, iar taică-su... "taică-su era bărbat, nu pizdă!". Opri mașina în fața casei, cât să coboare Rică. Apoi aceasta dispăru după primul colț.
Intră fără să bată. Înăuntru erau doar de-ai casei: doi veri și unchi'-su, soțul soră-sii mai mari. Trei vii și mortul - sau chiriașul cum îi numeau pe cei pe care îi găzduiau pentru o noapte sau două. Camera, mică, era a doua de la stradă. În prima, un pic mai mare, erau expuse lemnele: cruci, sicrie. Unul dintre veri avusese odată ideea să aducă și un manechin pe care să îl pună în coșciuge. "Să vadă omul cum ar arăta. Să vadă că noi avem calitate aici. Altfel cumpără românul dacă vede...". Ideea însă fusese abandonată - "lumea tot moare, tot trebuie să cumpere până la urmă".
Spre deosebire de prima cameră, vitrina, cea de-a doua nu avea nici măcar un geam. Acesta fusese zidit, iar pe toți pereții fusese pusă gresie de jos până sus. Pe două laturi erau puse, de-a lungul pereților, două banchete lemn, pentru cei ce voiau să însoțească mortul la priveghi. Iar înspre peretele cu fereastra acoperită - cel către care ar fi stat capul răposatului - puseseră un suport de lumânări făcut din lemn masiv, ca la biserică, rotund cu găuri. Nu știa cine sau de unde îl aduseseră, dar era de efect.
Rică spera să fie singur în seara asta, singur cu mortul. Își dorea să nu primească nici o vizită de a vreunei rude. Chiar dacă pentru asta venise - să țină deschis pentru o ultimă petrecere. Era răcoare înăuntru. Aerul era îmbibat, ca de obicei, cu miros de arome și balsamuri menite să ascundă izul puternic de formol. În stânga, către căpătâiul sicriului, erau câteva buchete de tuberoze.
- Ați luat chiparoase de la mama Zora? spuse Rică în loc de salut. Ce mai face baba?
- Face bani, ce să facă! Nici nu zici că vinde la familie, la țigani de-ai ei, îi răspunse unul dintre veri.
Cei trei bărbați erau pe fugă, căci moartea nu stă nicio clipă. Schimbară câteva cuvinte, apoi, rămas singur, Rică se apropie de cutia de lemn. Un sicriu banal, împodobit cu material dantelat, alb, cu o tentă sclipitoare, parcă menită să scoată paloarea mortului în evidență. Ca o indicație a tot ce lăsa acesta în urmă pentru că alesese să moară.
Mortul - un corp comun, ca toți ceilalți. Mic, îmbrăcat în niște haine nefirești celui ce fusese. Mâinile, împreunate împăcat pe piept. O față senină ce părea că nu înregistrase nimic din viața petrecută pe acest pământ: nici chin, dar nici vreo bucurie. Ca la toți morții, remarcase Rică, nu-ți puteai da seama dacă fuseseră fericiți sau nu, dacă avuseseră copii sau nu, dacă urâseră sau iubiseră cu adevărat. Fața le era mereu inertă, ca de icoană, fără măcar vreun indiciu despre ceea ce lăsau în spate. Îmbrăcați în uniforma mortuară, depuseseră jurământul tăcerii odată ce treceau dincolo. Știa de la baba că "unele lucruri trebuie să rămână nespuse".
Ocoli din nou sicriul, apoi se așeză pe una din băncile de lemn, de lângă perete. Era aproape ora unsprezece. Va ține deschis până după miezul nopții, așa se hotărâse. Din experiență, știa că cine vrea, dar mai ales cine poate, vine până la apus sau până se încheie ziua. Dacă treceau în cealaltă zi, mortul avea să fie lăsat să se odihnească la fel ca toți ceilalți oameni.
Nemaiavând răbdare, încercă un dialog cu trupul întins în fața sa, dar corpul, potrivit consemnului, rămase tăcut. Camera, cu două trupuri dar o singură viață, se scufundă în liniște. Deși târziu în noapte, zgomotul mașinilor de pe șoseaua din fața casei încă pătrundea ca un susur între cei patru pereți. În câteva ore, avea și acesta, la fel ca toate celelalte, să amuțească.
Se ridică și se duse la suportul de lumânări, unde, pe o poliță joasă, se găsea o Biblie. Nu văzuse pe nimeni să citească vreodată din ea, așa că semnul de carte era acolo unde îl lăsase ultima dată. Psalmul douăzeci și doi era cel pe care îl citea când neliniștea sufletească sau neastâmpărul puneau stăpânire pe el. Acum era cuprins de amândouă.
Se cufundă în citit, știind că, atunci când va fi terminat, putea închide ușa cu cheia. Erau și alte pasaje în Biblie pe care le găsea încântătoare - mai ales din Ecleziast -, dar nici unul nu părea să îi mângâie sufletul în astfel de momente. Citea lent, în șoaptă, lăsând doar unele cuvinte să devină mai sonore. Ca pentru a se face pe sine sau pe mort atent la însemnătatea sau frumusețea celor citite.
Când puse înapoi semnul de carte și închise coperțile negre, sufletul său își găsise liniștea. Îi aruncă o privire chipului palid de sub voal, apoi puse Biblia la locul ei. Încuie ușa pe dinăuntru. Zumzetul traficului încetase și el. Doar parfumul chiparoaselor mai făcea legătura cu lumea viilor.
Luă patru lumânări mari, de ceară naturală, și le aprinse. Puse pe rând câte una de-a stânga și de-a dreapta sicriului, pe marginea de lemn a acestuia. Celelalte două rămase le așeză mai întâi în dreptul picioarelor, apoi în dreptul capului.
Scoase apoi, cu nerăbdare, oglinda și o așeză în mâinile mortului, astfel încât aceasta să-i reflecte chipul către peretele cu geamul înfundat, unde avea să stea el. Cu o mână pe coșciug, începu să bolborosească cuvinte într-un ritm monoton, dar ferm. Cealaltă mână - la gură - și cu ochii aproape închiși, începu să se legene împreună cu șoaptele ce umpleau camera.
Prin oglindă, fața îi capătă, încetul cu încetul, calmul dezinteresat de viață, dar secretos, al colocatarului întins. Iar culoarea cerii îi coloră degetele și mâinile. Șoaptele continuară până când lumânările începură să pâlpâie. Apoi, legănatul se opri, iar Rică deschise ochii complet. Căscă puternic, până la lacrimi, de trei ori, apoi se ridică din locul unde era pentru a stinge resturile de ceară.
- Mulțumesc, prietene, pentru că ți-ai petrecut ultimele clipe pe pământul ăsta cu mine. Mulțumesc, prietene, pentru că mi-ai împărtășit povestea ta. Apoi stinse a doua lumânare.
- Mulțumesc, prietene, pentru că mi-ai ascultat și purtat vocea de cealaltă parte. Se mută deasupra capului mortului. Luă lumânarea și bolborosi câteva cuvinte în țigănește, apoi suflă în ea. Trase voalul peste figura de ceară și băgă oglinda în buzunarul de la piept al hainei. Cu un ultim gest, înainte de a se așeza pe băncuța de lemn, scoase o monedă mică, pe care o puse în buzunarul interior al hainei mortului.
De acum nu mai avea decât să aștepte.
Nu descuiase ușa ce despărțea camera-vitrină de cea pentru priveghi, așa că, atunci când auzi bătăile în ușă, știu că e dimineață.
- Parpanghele, ai adormit! Fi-ți-ar capul să-ți fie! Mișcă-te odată, dă-ar dracii în tine! Recunoscu vocea mamă-sii. Îi deschise, căci venise să-l schimbe. "Hai, fugi, că te duce tac-tu acasă. E cu motorul pornit."
Nu spuse nimic, doar trecu pe lângă ea, către ieșirea din casă. În mașină, niciun cuvânt nu era necesar. Se opriră în fața porții. În loc de salut, bărbatul îi aruncă doar: "să dormi, că diseară stai din nou, dacă nu poate văr-tu."
Dădu din cap, apoi intră în curte pe aleea ce însoțea casa tip vagon. Înainte să intre în camera sa, simți privirea babei care-l fixa din fundul curții. Fără niciun alt gest, spuse aproape ca pentru sine:
- Sa keren lachhi , apoi îi zâmbi blând, fără alte cuvinte... așa cum jurase încă de la naștere.