Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost foarte simple și la obiect: "Scrieți un basm".
Ijar și fata cu părul de aur
Viorel Prodan
Viorel Prodan
Sus, în vârful Apusenilor, unde doar vulturii mai cutează să plutească deasupra codrilor bătrâni, curge timid un fir de apă. Vara abia dacă șoptește printre pietre, dar primăvara, când zăpezile se topesc și norii se încruntă, pârâul se umflă și, mugind ca o fiară, se aruncă peste stânci.
Pe acest pârâu, oamenii din vale îl numiseră Ijar. Dar puțini mai știu că, demult, Ijar fusese un tânăr tăietor de lemne.
Un flăcău cu ochi limpezi și plete negre, crescut printre brazi și stânci, cu securea în mână și muntele respirând prin el. Bunicul său tăiase lemne, tatăl său tăiase lemne, iar Ijar le urmase pașii zi după zi, an după an, fără să întrebe unde duce drumul.
Când părinții se stinseseră, unul după altul, muntele amuțise. Pe Ijar îl învăluise tăcerea. Doar vântul și trosnetul copacilor mai grăiau cu el. Iar seara, când stingea lampa, simțea singurătatea apăsându-l ca o pătură udă. Își vorbea singur, ca să nu uite sunetul unei voci omenești. Iar când ningea, își lăsa urmele prin curte doar ca, ieșind dimineața, să creadă că a mai fusese cineva pe-acolo.
Mama lui, înainte să-și dea duhul, l-a chemat la pat:
- Nu te usca aici, dragul mamei... Ești tânăr. Coboară printre oameni. Fă-ți un rost. Găsește o fată, că de-acolo e lumina inimii.
- Am să cobor, mamă. Ți-o promit.
Și-i promise strângându-i mâna palidă în mâinile lui mari. Dar anotimpurile trecură, rădăcinile i se adânciră în stâncă, iar promisiunea începu să se usuce în el ca frunza toamna. Încă puțin, încă o vară. Apoi, poate.
Într-o noapte de furtună, muntele fremăta ca un uriaș trezit din somn. Ploaia cădea cu stropi grei, iar fulgerele spintecau cerul ca niște săbii. Când o bătaie se auzi în ușă, Ijar se ridică fără teamă.
- Suntem rătăciți, spuse o voce groasă. Primește-ne, omule.
Siluete ude, întunecate, îi stăteau în prag. Trei înalte, ca stâlpii, și una firavă, strânsă între ele ca o mlădiță. Fără să întrebe cine sunt sau de ce vin, Ijar le deschise ușa.
- Poftiți. Nu-i palat, dar e cald și uscat.
Își legară caii sub streașină și intrară. Când își scoaseră pelerinele, iar flăcările focului le luminau chipurile, Ijar o văzu. O fată tânără, cu păr de aur prins într-o coadă lungă, cu ochi adânci și gene dese ca aripile unei păsări. Nu grăi niciun cuvânt. Se așeză încet, lipită de sobă, ca și cum voia să se topească în căldură.
Flăcăul aruncă lemne pe foc, puse pe masă din puținul pe care-l avea și, fără să-și dea seama, începu s-o privească. Nu se putea desprinde. De ochii ei. De tăcerea ei. Pentru el, așa arătau prințesele din basmele spuse de mamă.
- Poftă bună... prințesă, șopti Ijar, cu glas abia auzit.
Mâinile ei tremurau ușor, iar ochii îi fugeau de la podea la chipul lui și înapoi. Privirile li se atinseră o clipă - atât de scurt, dar atât de adânc, încât flăcăul simți cum inima i-o ia razna. Cine era ea? Ce taină aducea cu ea în miezul muntelui, între acei bărbați cu ochi reci și cuțite la brâu?
- E sora noastră, zise unul dintre ei, sec. E mută. Nu poate vorbi.
Dar nimic din tăcerea fetei nu părea mut. Gesturile, felul cum își frângea degetele în poală, felul cum îl privea... toate spuneau mai mult decât orice cuvânt.
Mâncară în tăcere. Doar trosnetul focului și clinchetul lingurilor umpleau încăperea. Fata abia gustă din mâncare. Iar în Ijar se stârni un zbucium nou, un dor neștiut, ca o sămânță ce prindea viață dintr-o dată. Ar fi întrebat-o multe. Dar nu îndrăzni.
- Și... spre ce palat vă îndreptați? întrebă, încercând un zâmbet.
Ea îl privi pentru o clipă lungă, apoi coborî ochii. Răspunse tot căpetenia:
- Ne-am rătăcit. O ducem acasă. Dar drumul e lung, și noaptea e mârșavă.
După cină, căpetenia porunci: unul să doarmă în pod, altul lângă ușă, al treilea în colțul camerei. Fata - pe laviță, lângă foc.
Ijar se retrase în odaia lui, dar somnul nu venea. Gândurile îl trăgeau înapoi, ca niște frânghii ude. Afară, ploaia bătea cu pumni grei în acoperiș, iar pârâul vuia. Îl știa. Când urla așa, însemna că se umflase și că amenința tot ce-i stătea în cale. Caii fuseseră legați prea jos.
Se ridică din pat, trase haina pe el și ieși încet. În încăperea mare, lumina sobei arunca umbre pe pereți. Fata nu dormea. Stătea ghemuită, cu ochii în flăcări. Străjerul, culcat la podea, sforăia ușor.
Când îl zări, fata îi făcu semn să tacă. Apoi îi șopti:
- Mă cheamă Ilina. Nu sunt mută. Nici din sângele lor.
Ochii ei căutau spre umbra ce dormea.
- Când mama s-a stins, în urma ei a rămas tatăl vitreg. Un rege care ține la avere mai mult la sânge. M-a promis unui negustor bătrân și bogat, ca pe o monedă.
Se opri.
- Oamenii ăștia sunt mâna lui. Dar eu...eu nu vreau să fiu dusă. Nici acolo, nici înapoi.
Nu spuse mai mult. Dar era destul. Liniștea ce căzu între ei fu groasă, ca vălurile de ceață care coboară peste brazi.
Ijar o privi în tăcere. În el se mișcă ceva vechi și dureros - o promisiune uitată, un cuvânt spus lângă patul mamei, când i-a promis că va coborî în lume.
Ilina nu era doar o fată cu păr de aur. Părea glasul pe care îl așteptase în tăcere. Ca o dovadă că lumea încă avea nevoie de inima lui.
Și poate că venise clipa să lase în urmă muntele, securea, tăcerile. Să rupă legătura cu piatra.
Atunci îi vorbi. Despre singurătate. Despre mama care-i ceruse să coboare. Despre promisiunea făcută. Despre rostul pe care nu și-l găsise niciodată.
Ar fi vrut să-i spună că ar lua-o cu el, chiar atunci. De sub nasul zbirilor. Dar tăcu.
- Eu cu ei nu pot merge. Și nici înapoi, la tatăl vitreg, nu pot, spuse fata.
Vorbele ei fură ca o scânteie în fân uscat. Ijar se ridică brusc, ieși în ploaie, dezlegă un cal și îl aduse lângă ușă. Se întoarse după ea. O ridică în șa, dar atunci o mână grea îl apucă din spate. Se răsuci și se luptă cu trupul, cu focul, cu tot ce avea. Umbra căzu cu un oftat scurt, ceilalți se treziră cu strigăt. Un cuțit i se înfipse în umăr, dar Ijar strânse din dinți și rămase în picioare. Nu era timp de durere.
Cu sângele curgând pe mânecă, sări în șa.
- Te duc înapoi, zise, gâfâind.
- Nu! șopti Ilina, strângându-se de el. Mai bine mă pierd cu tine decât să mă întorc.
Atunci Ijar alese. Într-o parte - dușmanii. În cealaltă - pârâul, umflat cât o casă, gata să înghită totul. Își încordă genunchii, strânse hățurile și îmboldi calul.
Săriră.
Apele îi cuprinseră. Furtuna îi înghiți.
Trei zile și trei nopți, muntele tăcu. Când soarele răsări iar peste stânci, pârâul se liniști. Oamenii urcară să caute. Dar nu găsiră decât o șa de lemn, prinsă într-o creangă smulsă.
De atunci, în fiecare primăvară, când zăpezile se topesc și muntele geme, pârâul acela se umflă și se aruncă peste stânci, ca un cal năzdrăvan ce fuge din poveste.
Oamenii îi zic acum Ijar. Și zic că, dacă asculți cu sufletul, îl auzi strigând:
- I-li-naaa...
Unii cred că-i doar vântul. Alții, că e doar apă.
Dar bătrânii locurilor știu altceva: că Ijar și Ilina n-au pierit. Că au fost luați de duhul muntelui și prefăcuți în apă și lumină, ca să nu se mai despartă niciodată.
Și dacă te uiți bine, în dimineți de primăvară, când ceața se ridică, îi poți vedea călărind unda apei - ea, cu părul despletit ca soarele, el, cu ochii limpezi - și tăind văzduhul.