Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost foarte simple și la obiect: "Scrieți un basm".
Prințul cel Curajos
Dragoș Marcean
Dragoș Marcean
A fost odată ca niciodată peste văi îndepărtate, peste munți semeți și oceane întinse, un Regat măreț condus de un Rege și o Regină. Tot ce soarele atingea le aparținea, fiecare om și animal, de la cel mai mic la cel mai mare, îi slujea pe măritul Rege și pe înțeleapta sa soție.
Ei au fost binecuvântați cu trei copii. Prințul cel Mare era cel mai puternic și mai destoinic luptător din întregul Regat. Putea tăia un copac dintr-o lovitură de sabie. Era primul dintre spadasini și primul dintre cheflii la petrecerile regale. Prințesa era copilul mijlociu și ea cea mai frumoasă și deșteaptă din întregul Regat. Nu exista carte în biblioteca regală pe care să n-o fi citit și îi uimea cu mintea sa ageră până și pe cei mai vestiți învățați. Iar ultimul era Prințul cel Mic, un copil zglobiu, de-o șchioapă, cu părul bălai.
Curios din fire, mezinul voia să ia parte la toate activitățile familiei, dar mereu era împins deoparte.
"Vino cu mine, fiule, la vânătoarea de mistreți", spunea Regele către Prințul cel Mare.
"Tată, vreau să vin și eu", zicea Prințul cel Mic, cu bujori în obrăjori și entuziasm în ochii-i de smarald.
"Ești prea mic, june Prinț", zâmbea Regele și-l mângâia pe cap. "Vei veni cu noi când vei mai crește". Iar umerii mezinului se lăsau și pleca cu coada între picioare.
"Fiica mea, te chem la mine să-ți cer un sfat", spunea Regina către Prințesă.
"Mamă, vreau să te ajut și eu", zicea Prințul.
"Scumpul meu, mă vei ajuta când vei fii mai mare. Acum ești doar un copil". Iar Prințul pleca cu ochii-nlăcrimați.
Nimeni nu-l băga în seamă, cu excepția surorii sale. În serile calde de vară, stăteau sub cerul doldora de stele și aceasta îi povestea despre ce învățase. Despre lumi îndepărtare și animale ciudate, farmece misterioase și poțiuni secrete. Prințul o privea cu ochi mari și-i sorbea fiecare cuvințel. Dar cel mai mult îi plăcea povestea Vrăjitorului Singuratic. Un magician puternic ce locuia în munții-ndepărtați ai Regatului, dar care nu primea pe nimeni ca învățăcel.
"Voi merge eu la Vrăjitor și-i voi fi ucenic!", striga Prințul. "Apoi, dragă surioară, îți voi povesti eu ție tot ce m-a învățat. Ai să vezi!"
Prințesa îi zâmbea și-l privea cu ochi duioși, apoi îl săruta pe creștet și-l strângea în brațe.
"Nu mă îndoiesc nicio clipă că vei realiza lucruri mărețe, dragă frate". Apoi îi oferi un lănțișor cu un medalion în formă de pasăre colibri.
"Cât vei avea acest medalion, voi fi mereu aproape de tine", spuse ea.
Totul era pașnic în Regat până într-o zi, când din Regatul Norilor, se coborî în zbor Zmeul. Era mare cât un munte și fioros, cu un zâmbet înșelător și privirea vicleană.
Regele adună întreaga curte regală, precum și pe familia sa și-l primi pe Zmeu la palatul său.
- Mărite Zmeu, fii binevenit! Ce vânt te aduce în Regatul meu?
- Timpul trece și vremea mea așijderea, spuse Zmeul cu o voce care se auzi până-n depărtări. Am căutat în lung și-n lat pe cineva care să-mi ofere un moștenitor, dar s-a dovedit că nicio femeie nu este vrednică. Până ce-am văzut-o pe Prințesă.
Regele se încruntă, iar Prințul cel Mare își duse mâna la teacă. Regina se albi la față, iar sfetnicii curții regale își ținură respirația.
- Fiica mea nu se va căsători cu tine, Zmeule. Pleacă înapoi în Regatul tău și să nu te mai întorci!
Dar Zmeul începu să râdă.
- Rege neghiob! Doar nu crezi că am venit să-ți cer permisiunea.
Iar în clipa următoare, Zmeul sări spre frumoasa Prințesă, o prinse în mâinile-i uriașe și plecă râzând în zbor printre nori.
Regina începu să plângă, iar Regele, copleșit de durere, striga neputincios spre cer. Vorba s-a dus prin Regat numaidecât. Prințesa fusese furată de Zmeul cel Rău pentru a-i fi soție. O tristețe profundă se pogorî peste oameni. Nici măcar soarele nu mai era la fel de strălucitor.
- Tată, dă-mi comanda armatei și mă voi duce în Regatul Norilor să-mi aduc sora înapoi, spuse Prințul cel Mare, tremurând de supărare. Îi voi tăia capul Zmeului și ți-l voi aduce trofeu.
- Bine, fiule, spuse Regele. Du-te ca vântul și ca gândul și cu fii binecuvântat în lupta contra vrăjmașului.
- Vin și eu cu tine, frate, spuse Prințul cel Mic. Vreau să te ajut să ne găsim sora.
- Ești prea mic și slab, i-o reteză acesta. Mai mult mă vei încurca.
Mezinul începu să plângă de supărare. Nimeni nu-l băga în seamă, în afară de sora lui iubită, pe care și-o dorea înapoi mai mult decât orice. Oricât insistase pe lângă fratele său, acesta era de neînduplecat, iar mama și tatăl erau răvășiți de durere pentru a-l asculta.
Prințul cel Mare luă armata și plecă spre Regatul Norilor. Dar cum aveau să ajungă acolo? Ei nu puteau zbura. Dădu ordin să se construiască o uriașă scară care să lege pământul de cer. Zis și făcut. Soldații se apucaseră să pună treaptă peste treaptă, lemn peste lemn și cu fiecare zi care trecea, scara se apropia de nori. Dar Zmeul, cu un râset diabolesc ce rupea cerul în două, arunca furtuni și vânturi, ploi și urgii asupra lor și scara se dărâma. Iar și iar, zi după zi, noaptea de noapte, soldații construiau, iar Zmeul dărâma.
După trei luni, Prințul se întoarse acasă cu capu-n pământ și umerii lăsați.
- Iartă-mă, tată. Te-am dezamăgit. N-am izbândit în a aduce Prințesa înapoi.
- Dacă nici tu n-ai răzbit, Prințule cel Mare, nimeni nu va putea, spuse Regele cu inima plângându-i de durere.
Regina căzu bolnavă la pat de tristețe, iar Regele se ofilea pe zi ce trecea. Nu mai erau cântece în Regat, nici măcar un zâmbet nu se ivea pe vreun chip. Iar cel mai trist dintre toți era Prințul cel Mic.
Stătea în pat privind norii și amintindu-și momentele frumoase alături de sora sa. Nopțile calde în care-i povestea despre locuri îndepărtate și animale, poțiuni și... vrăjitori.
Prințul cel Mic sări numaidecât din pat și alergă către Sala Tronului, unde tatăl lui stătea privind spre cer și bolborosind.
- Tată, tată! Vreau să-ți spun ceva!
- Scumpa mea fiică. Te-am pierdut pentru totdeauna, spunea Regele parcă vrăjit și ignorându-l pe mezin.
- Dar tată, poate ne va ajuta Vrăjitorul cel Singuratic. Mi-a povestit sora despre el. Poate-l va ajuta pe fratele meu să ajungă în Regatul Norilor...
Dar Regele nu-l asculta, privea spre cer și suspina.
Prințul cel Mic plecă descumpănit și dădu să intre în dormitorul mamei. Dar fuse întors din drum de medic care îi spuse că Regina doarme un somn profund și se poate trezi.
Apoi, mezinul se duse la fratele ce mare.
- Frate, știu cum putem să ne salvăm sora...
- Lasă-mă-n pace, prâslea! Sora noastră a plecat pentru totdeauna. Ai face mai bine s-o uiți.
Dezamăgit și descurajat își duse mâna la inimă. Atunci găsi medalionul în forma păsării colibri primit de la ea. Îl strânse-n pumn. Se încruntă, își scrâșni dinții și atunci se hotărî: va pleca spre Vrăjitorul Singuratic și-i va cere ajutorul.
Plecă dis-de-dimineață fără ca cineva să observe. Nici tatăl, nici fratele, nici gărzile, nimeni. Toți erau triști, iar el era mic și ignorat mereu. Traversă fluvii întinse și păduri dese, peste văi și peste munți. Călătorea necontenit. Mânca roadele pădurii și bea apa izvoarelor și asta-i dădea putere. Dar ce-l împingea înainte cel mai mult era iubirea pentru sora sa și speranța.
Zi după zi, Prințul cel Mic înfruntă frigul și arșița, fugi de animalele pădurii și înotă în râurile reci și ajunse la peștera Vrăjitorului Singuratic.
- Mărite Vrăjitor, rogu-te să mă asculți! strigă acesta, dar nu primi niciun răspuns.
- Am venit de departe să mă ajuți. Sora mea a fost luată de Zmeul cel Rău din Regatul Norilor.
Doar vântul ce unduia frunzele se auzea.
- Te rog, mărite Vrăjitor, spuse băiatul printre lacrimi. Ajută-mă să-mi salvez sora.
Dar Vrăjitorul nu se lăsă înduplecat. Prințul cel Mic se așeză în fața peșterii și așteptă. O zi, două, nouă. Nici ploaia, nici frigul nu-l alungau pe mezin.
Dintr-odată, în fața lui apăru un nor albastru, iar din acel nor coborî Vrăjitorul. Prințul se ridică și dădu să vorbească, dar cuvintele îi rămaseră în gâtlej.
- Tinere Prinț, ți-am auzit rugămințile și văzând îndârjirea cu care ai înfruntat urgiile vremii, mi-am dat seama că ai un suflet curajos, o inimă mare și intenții nobile. Așa că te voi ajuta. Întinde mâna.
Mezinul își întinse mânuța tremurândă, iar Vrăjitorul îi oferi o mică sticluță cu un lichid alb.
- Lăptișorul Primei Mătci, spuse acesta. După ce-l bei, din gâtlejul uns cu el vei putea să scoți cele mai puternice strigăte, atât de răsunătoare c-ar înnebuni pe oricine te-ar auzi.
Prințul se uită puțin dezamăgit la sticlă, iar Vrăjitorul îi mai întinse una cu un lichid verde.
- Sângele Șarpelui. O picătură va arunca pe oricine într-un somn de patruzeci de zile și patruzeci de nopți
Băiatul își luă inima-n dinți și i se adresă:
- Mărite Vrăjitor, cum să mă lupt cu Zmeul cel Rău cu acestea? Oferă-mi mari puteri sau o sabie fermecată cu care să-l frâng.
Vrăjitorul îl privi și-i zâmbi din colțul gurii.
- Ce ți-am oferit îți va fi suficient, tinere Prinț. Înainte să-ți dau și ultimul dar, vrei să știi de ce mi se spune Vrăjitorul Singuratic?
Băiatul aprobă tăcut.
- Cu mulți ani în urmă, am avut o soție. Era cea mai mândră și destoinică Vrăjitoare din Regat. Până ce într-o zi nefastă, Zmeul cel Rău a furat-o de lângă mine dorind să și-o facă mireasă. An după an, ea a refuzat să se mărite cu el, iar Zmeul a ținut-o captivă până ce biata de ea a murit de inimă rea. Așa că, tinere Prinț, îți ofer în dar ajutorul meu cu promisiunea că-mi vei răzbuna Vrăjitoarea. Și acum deschide-ți urechile și ia aminte.
Și Vrăjitorul își împreună palmele, și le duse la gură și suflă în ele producând o melodie armonioasă. Deodată, parcă ivită din pământ, o pasăre colibri cât o căpșună îl înșfăcă pe prinț în cioc și porni spre nori. Băiatul vru să-i mulțumească Vrăjitorului, dar acesta dispăru la fel de subit pe cât apăruse.
Pasărea zbura ca vântul și ca gândul, iar în puțin timp, ajunseră în Regatul Norilor al Zmeului cel Rău. Companioana lui îl duse până la palatul uriaș și-l așeză pe Prințul cel Mic pe pervazul geamului bucătăriei, apoi dispăru. Acolo, băiatul îl văzu pe Zmeul cel Rău cum înfuleca cu nesaț bucate alese întinse pe o uriașă masă, iar lângă el, un dulău negru cu gheare ascuțite, ochi de foc, opt picioare și solzi pe spate mușca dintr-un os și bea dintr-o strachină.
Prințul fugi numaidecât și se ascunse după o solniță, exact la țanc să nu fie văzut de dulăul care-și ridică privirea spre el.
- Ah, ce bine-am mâncat, spuse Zmeul și se plesni peste burtă. Acum am energie să merg la vânătoare. Dar înainte, s-o vizitez pe frumoasa mea mireasă în dormitor.
Prințul simți un nod în gât. Frumoasa mireasă trebuia să fie sora lui. După ce Zmeul și dulăul ieșiră din bucătărie, băiatul se grăbi să-i urmeze. Se strecură pe sub ușă, apoi alergă pe holurile palatului până la ușa dormitorului. Se cățără pe ea, apoi intră prin gaura cheii și se ascunse după cărțile din biblioteca Zmeului.
- Scumpa mea mireasă, nici astăzi nu te îndupleci? A trecut atât de mult timp. Tatăl tău te-a abandonat, frații tăi sunt neputincioși. Acceptă să-mi fii mireasă și te voi împodobi cu bijuterii nemaivăzute în lume.
Prințul cel Mic privi de după cărți și-o văzut pe sora lui, la fel de frumoasă ca întotdeauna, captivă într-o colivie aurită așezată pe masă.
- Nu voi accepta nici acum, nici în vecii vecilor să-ți fiu soție, Zmeule. Așa că mai bine-mi dai drumul sau mă omori pentru că nu-s de înduplecat.
Zmeul mârâi și plecă tunând și fulgerând.
- Când îți vei da seama că n-ai încotro, îți vei schimba părerea! Ascultă la mine! Și plecă împreună cu dulăul, trântind ușa palatului.
Prințul cel Mic se cățără pe piciorul mesei și urcă până la colivie.
- Surioară, te-am găsit! strigă el. Am venit să te salvez!
- Măi să fie! Chiar tu ești, frățioare? Nu-mi vine-a crede ochilor. Cum ai ajuns aici când nici fratele nostru cel mare n-a izbândit?
- Vrăjitorul din poveștile tale m-a ajutat. Ți-am spus eu că mă voi duce la el! Spune-mi degrabă unde este cheia, să te eliberez.
Fata se sprijini cu spatele de barele aurite și alunecă.
- Zmeul ține cheile cu el, iar dihania te va găsi dacă mai stai aici. Pleacă, frate și uită de mine. Salvează-ți viața.
- Nici gând, surioară! spuse acesta încruntat. De aici plecăm amândoi sau niciunul. Vei vedea. Îl voi învinge pe Zmeu.
Băiatul coborî și alergă degrabă în bucătărie. Știa că trebuie să scape și de dulău, altfel l-ar fi mirosit cu siguranță. Așa că se duse la strachina de apă a animalului și turnă o picătură din Sângele Șarpelui. Apoi se întoarse în dormitor și se ascunse într-o găurică în perete, deasupra patului.
Peste câteva ore îl auzi pe Zmeu cum se întoarse la palat și cum intră în bucătărie. După ceva timp, îl auzi râzând:
- Tare te-a spetit vânătoarea, dulăule, nu-i așa? De abia te mai poți ține pe picioare. Dormi, atunci. Recapătă-ți puterile. Mâine vom merge din nou.
Acesta intră în dormitor, căscă și-și întinse mâinile, apoi se așeză și el în pat.
- Somn ușor, scumpa mea mireasă. Cu cât mi te vei oferi mai repede, cu atât vei scăpa mai degrabă din colivie.
Apoi adormi buștean.
Prințul ieși tiptil din gaură și sări pe marginea patului, apoi pe umărul Zmeului, apoi îi intră adânc în ureche. Deschise sticluța cu Lăptișorul Primei Mătci, îl bău, inspiră adânc și începu:
- Zmeu parșiv și de nimic, eliberează-mi sora! Zmeu mârșav și hoț, redă-i libertatea!
Acesta sări ca ars din pat, se prinse cu mâinile de cap și urlă a agonie.
- Ce blestemăție mai e și asta!? zbieră el. Ieși din capul meu!
- Zmeu rău și viclean, pleacă și nu te mai întoarce!
Degeaba încercă Zmeul să-l scoată pe Prinț cu degetul, cu bețe sau cu apă. Acesta se afundă și mai mult în urechea lui și urla din toți rărunchii. Iar și iar și iar, timp de treizeci de zile și treizeci de nopți, Prințul strigă necontenit, iar Zmeul plângea de durere. Nici chiar după ce acesta se înduplecă, Prințul cel Mic nu conteni.
- Zmeu mârșav și mincinos, nu te cred! Și urlă și mai tare.
Înnebunit de durere, Zmeul pică jos și n-avea să se mai trezească niciodată.
Atunci, Prințul cel Mic ieși din ureche, luă cheia și-și eliberă sora, care-l îmbrățișă strâns de tot și-i umezi părul bălai cu lacrimile sale.
- Fratele meu cel curajos, spuse ea, îți mulțumesc! Dar cum vom pleca de aici de sus din Regatul Norilor?
Atunci, băiatul își împreună mâinile și cântă aceeași melodie precum Vrăjitorul Singuratic, iar pasărea colibri apăru numaidecât în zbor. Îi luă pe cei doi în cioc și-i duse acasă.
Sărbătoarea durase patruzeci de zile și patruzeci de nopți în Regat. Și totul revenise la normal. Voia bună reapăruse în sufletul tuturor, iar Prințul cel Mic era adulat și respectat de toată lumea pentru curajul său. Dar lui cel mai mult îi plăcea că putea sta din nou la povești cu sora sa, în nopțile calde de vară.
Aveau să se scrie mii de cântece despre cum mezinul Regelui l-a răpus pe Zmeul cel Rău și-a salvat-o pe Prințesă. Doar că nimeni nu-i mai spunea mic. Întreg Regatul închina acum ode Prințului cel Curajos.