Sunt obosită. Nu e o oboseală fizică - la asta sper să ajung spre finalul nopții. Acum sunt numai obosită sufletește. N-aș ști să spun exact de ce. Se încheie un an tumultos, cu multe reușite, doar câteva înfrângeri. Scris și publicat cărți, lansări, călătorii, copii, tururi de forță. Descoperiri - și bune, și rele. Frământări, lupte - cele mai multe cu natura umană. Cu schimbările care mă fac, uneori, de nerecunoscut mie însămi: menopauza, bufeurile, insomniile înnebunitoare, brain fog-ul și anxietatea care te strânge în menghină. Eram convinsă că-s exagerări. Nu crezi în ele până nu le trăiești. Corpul tău pare un robot scăpat de sub control și decis să îți domine viața. Îngrijirea lui îți ia brusc mai mult timp decât în toți anii de până acum, și ai senzația că abia ce repari ceva, că se și strică în altă parte. Spatele. Articulațiile. Ochii. Dinții. După o noapte de schi, te va durea în locuri pe care nici nu știai că le ai. Și asta deși urci cu telecabina...
Dar nimic nu se compară cu melancolia care începe să îți picure în suflet. Nostalgiile. Senzația de pierdere. Panica, pe alocuri. Mă îndrept, iată, vertiginos către acel prag psihologic care începe cu 5 și de la care încolo, încetezi parcă să mai fii femeie. Devii... ce? Babă? Creatură nedefinită între două vârste? Inobservabilă, inutilă, amorfă? Cine mai are nevoie de tine și pentru ce? Pentru exemplarele (ceva mai) tinere din specia ta, nu mai exiști, decât cel mult ca obstacol. Vestigiu straniu, mai ai un mic platou de respiro înainte de-a deveni cu totul ruină. Propriii tăi copii - da, ăia pentru care ai renunțat la 90% din chestiile care-ți produceau bucurie, ăia pe care i-ai hrănit din viața ta, și uneori ți-au sorbit-o pe toată - abia îți mai dau binețe, închiși fiecare în camerele lor, cu abțibilduri de Intratul Interzis pe uși. Trag de tine în schimb părinții (cei care ți-au rămas), deși, când te uiți mai atent, până și ei sunt mai puțin singuri ca tine. Faci parte din generația care pare că n-a ajuns niciodată să își intre în drepturi. Mai ales dacă ai fost femeie. Când erai mică, toată o docilitate, ascultai de părinți; ei dețineau puterea. Te uitai cât de liberi și zbanghii sunt băieții, dar tu "ești fată și nu e frumos". În tinerețe, ți-a trebuit să emigrezi - și iar ai devenit un nimeni, cel puțin până ai învățat limba, regulile, legea. La maturitate, în plină forță, te-au condus copiii. Pentru că i-ai lăsat, pentru că tu i-ai vrut, pentru că... Nu mai știi fix de ce. Nu mai știi unde este spațiul tău, ce timp ți se cuvine, cine ești. Dorințele proprii s-au scurs și ele, picătură cu picătură - dar unde? În ce prăpastie de negăsit? Poate că renunțarea e adevărata ta identitate. Și atunci, de ce nu renunți și la cuvinte? Tăcere. Ai nevoie de tăcere.
Tirol, 31 decembrie 2025. Aerul e înghețat. Respir. Sunt aici să schiez pe nocturnă, să-mi dau drumul pe schiuri în noul an. Cel care mă va duce la prefixul fatidic, la vârsta a cărei reprezentare începe cu cifra 5. La 50 de ani, bunicile mele erau deja bunici. Erau cărunte și nu se fereau s-o arate. Găteau de zor și creșteau nepoți.
Eu cu gătitul n-am reușit să mă împrietenesc niciodată și încă am copii minori.
Mă apropii vertiginos de 50 de ani și tot ce-mi trece prin cap este că n-am trăit nici măcar o fracțiune din experiențele pe care mi le-aș fi dorit, iar acum nu mai am nici măcar energia să mi le doresc. Aș da euforiile, extazele și intensitățile, la pachet cu toate inevitabilele spulberări, deșirări și iluzii - pe pace. Pe somn. Poate că speranța nu este o virtute, ci o ispită. Cea mai mare dintre toate, și toți cădem în ea.
Tânărul, pentru că se crede invincibil, e prea puțin atent la prezent: proiectează totul în viitor. Dar vine o vreme în care viitorul îți rămâne în urmă. În care începi să distingi finish line-ul, să devină cuantificabilă distanța care te mai desparte de el. Nu știu dacă să întorc capul sau să mă bucur. Să aștept senină retopirea în Tot, în întregul din care m-am extrudat prin naștere. Nu e tocmai ușor să trăiești într-o lume în care nu te mai regăsești. Începi să te întrebi ce rost mai are. Începi să faci overload de lăcomie și de egoism. De brutalitatea umană. Te saturi și de antagonism, și de ambiții, și de concurență. Te cerți singură în cap cu toți "ăia" care-ți inoculează copiii cu content de rahat și care au venit cu strălucita idee să îți rezolvi toate treburile printr-un app de pe telefon, pe ecranul căruia nu mai distingi nimic fără ochelari - și uneori, nici cu ăia. La telefoane îți răspund doar roboți. E și asta o formă de excludere socială. Și să nu pomenească nimeni de AI, de artificialul ăsta pretențios și poluant care le fură oamenilor salariul, apa și rostul, că te trigger-ui rău de tot. Nativii digitali se uită straniu la tine, ei habar n-au ce pierd. Sau mai bine zis, ce ai pierdut tu, rătăcită cum ești dintr-o lume vetustă și analogă, în care viața era un lucru tangibil: în mijlocul naturii, făcând tumbe în zăpadă cu alți oameni sau privind lung în depărtare, ca aici.
Doamne, pe vremea ta te rugai de părinți să te mai lase cinci minute AFARĂ... Prietenii sunau LA UȘĂ: "Tanti mama lu' Andreea, poate Andreea să vină jos să se joace?"
PlayStation?! În rețea? Tu te dădeai cu patinele și te jucai Pac-Pac pe muntele de pământ din spatele blocului. La reuniuni școlare dansai. Senti-uri! Cu băieți!
E clar, ești o relicvă.
Și totuși, mai speri. Culegi sclipiri, colecționezi momente. Zâmbești și mergi înainte. Ai învățat și asta între timp. În timp ce alții te văd ofilită, tu, de fapt, înflorești. Nici n-ai mai vrea să ai 18 ani. Nu în ziua de astăzi. N-ai chef să mai respecți convenții, presiuni sociale. La naiba cu orgoliile. Când te frustrează ceva sau îți vin revelații, scrii. Poate deja în altă limbă. Poate, din când în când, în a ta. Mai scoți un roman. Nu pentru că mai crezi în glorie postumă - și cu atât mai puțin în beststeller-ul ăla la care visai, ca să te poți retrage în Toscana. (Îți vine să și râzi, e ridicol.) Ci pentru că încă tânjești după dialogul cu alte conștiințe. Pentru că încă speri. Pentru că timpul trebuie îndurat.
"Poate că viața nu este decât agregarea la scară largă a aptitudinii de a îndura", spun într-unul dintre romanele mele. Poate că viața nu este decât parcursul de la a avea la a fi. La a-ți găsi o scorbură în tine, în care, înghesuindu-te, să te îmbrățișezi. Sau să-ți dai drumul. Să-ți cuibărești sufletul, în poziție fetală, și să respiri. Să asculți șuieratul vântului afară și șoapta matură și tandră a văilor dinăuntru.
De fapt, ai prefera să te retragi spre poezie.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)