Prima și ultima criză autentică, solidă de nervi am avut-o în armată. Sarcinile mele ca sanitar erau prea dure, prea multe, prea vitale. Făceam treaba a cinci oameni, fără nicio exagerare. Aveam de a face cu oameni din cei mai decăzuți, cu pușcăriabili, cu crème de la crème a infractorilor din generația tânără. Aveam de făcut în jur de 300 de injecții cu penicilina G, era epidemie de scabie în tot regimentul. Apoi control, distribuire de medicamente, curățenie, mâncare, sterilizare....Nu puteam dormi mai mult de 3 ore. Și săptămâni de-a rândul eram un camion, turat la maximum, pierdut printre gânduri, dor de casă, dor de libertate, greață de penibilul armatei române și de toate nedreptățile de acolo.
Singurul sprijin, medicul meu, bunul doctor Ioan Aldea.
Pentru că efectiv funcționam ca un robot umanoid, nu a fost deloc de mirare că am greșit injecția unui soldat. I-am pătruns în os și a trebuit dus la spital.
Medicul Aldea s-a ocupat imediat de caz și după ce l-a rezolvat, a venit și mi-a zis:
- Răzvănelule, trebuie să ai grijă mai mare. Ai nevoie de ace de diferite dimensiuni pentru seringă. Nu poți face cu aceleași ace toate injecțiile, puiuț. La cei foarte slabi, schimbi cu unele mai mici. Te rog, bagă la cap asta, e important!
Atât mi-a zis. Tonul a fost părintesc, mai mult didactic, era poate un reproș dar era distribuit curat, inteligent, fără nicio urmă de răutate. Numai că eu am cedat. Am luat-o razna rău de tot. Se acumulase mult prea multă frustrare, privațiuni și responsabilitate. Am început să urlu ca dementul, aruncând din mine tot răul. Înjuram de-a valma viața, armata, oamenii de acolo și comandamentul. Apoi l-am luat pe Aldea. L-am înjurat de mamă, de noroc, de anatomie și de toate cele sfinte. El se uita la mine ca la un film. Nu zicea nimic. Îmi dădeam seama ce fac, dar efectiv nu mă puteam opri, nu știu cum.... Și ca să nu merg să-l bat (deși cred că m-ar fi pus jos imediat), am ieșit trântind ușa cabinetului și dărâmând o bucată mare din zugrăveala peretelui. Aldea a venit după mine. M-am întors către el, acolo pe culoar, și am reînceput măscările, mai agresiv, mai nebun. Bunul doctor a stat, a ascultat cum îi înșiram urări. Apoi brusc, m-a luat de umeri, m-a zguduit bine și și-a pus mâna pe gura mea. Gesturile lui ferme m-au amuțit și m-au scos din spirala isteriei. Îmi zicea calm:
- Gata, oprește-te, le-ai mai zis p-astea. Am înțeles! Respiră și taci un pic!
Am tăcut brusc și imediat am dat în lacrimi mari. Plângeam ca o fetiță de trei ani, alintată de bunici și mătușici.
Aldea m-a luat de mână, ca pe bebeluși și a mers cu mine la comandant. Eram speriat de moarte. Dar el a stat cu mine de mână și i-a zis:
- Îmi pierd și ultimul om, maiorule! Omul ăsta nu mai poate lucra singur. Vreau imediat să am cel puțin trei oameni noi. Acum! Iar pe el îl vreau în concediu, acum! Să mi-l trimiți acasă, cel puțin o săptămână, s-a înțeles?
Se înțelesese. Am fost trimis curând acasă pentru trei săptămâni, în misiune.
După ce m-am întors, lucrurile se rezolvaseră. Aveam trei noi colegi care au preluat toată treaba și care se descurcau minunat. Iar eu eram deja sergent, un star al regimentului de tristă amintire "Voievodul Gelu" din Zalău.
Trauma mea însă mi-a rămas în minte, iar prietenia mea cu bunul doctor a rămas cea mai prețioasă amintire din armată.
Ori de câte ori îi aminteam despre incident și-l lăudam pentru înțelepciunea lui uriașă în a gestiona situația, îmi zicea zâmbind:
- Mă mocofane, tu chiar crezi că nu țin la tăvăleală? Eu știam ce e în inima ta, nu mă sperie pe mine două trei înjurături. Apoi, tu nici nu o știi pe mama....
Gestul lui a fost o lecție de viață cu multe semnificații. Și nu am să-l uit niciodată.
Și nici pe bunul meu doctor de suflete.