Confesiuni din acest superb, singuratic abis al creșterii unui om. Odă corpului meu - 2025

Anul a început frumos - am petrecut până la 3 dimineața, am alergat după un tramvai. Am atras câteva priviri. Am fost la cursuri. În februarie am cumpărat ca nebunii pudră de talc - ca să ni se spună că e toxică și că de fapt nu avem nevoie. Încărcați cu pudră și cumpărături, ne-am urcat în mașină. Micuța noastră Mișa, Fiat500, cumpărată din tot ce strânsesem noi și prima achiziție a cuplului. Fidela noastră companioană de drumuri europene - ce ne-a dus zeci de mii de kilometri - devenise brusc neîncăpătoare. După ce m-am chinuit să intru în ea, ne-am privit în ochi, cu nostalgie, frică și iubire și am pus-o la vânzare. A plecat repede și sperăm că e bine acolo unde este.

Eu deveneam din ce în ce mai grea. Îmi amintesc ultimul squat - 65 de kg pe bară la 8 luni de sarcină. Corpul meu, după atâția ani de chin și luptă, părea că ține cu mine. Apoi am început să mă umflu, mă gândeam că poate Suflețelul din mine se simte ca în Iona lui Sorescu - înghițit de această enormă și eternă balenă. Dar o balenă cuantică, încărcată cu viață - Bosonul Higgs în blugi de maternitate.

M-am oprit din mers la birou. Am pus bara de la sală în cui - cu toate cele 65 de kg ale ei. Martie m-a găsit în expectativă, uitându-mă la Gilmore Girls. Vedeam în fiecare zi reflexia mea în oglindă și spuneam adio tuturor femeilor care am fost și fricilor lor.

În aprilie a început ca o ușoară păcăleală. Apoi a continuat. Mi-am dat seama că sunt contracții. Mi-am făcut o programare rapidă la pedichiură și am înjurat prețurile de la semi. M-am văzut cu o prietenă la cafea - ea ușor șocată de apariția mea sub formă de rățușcă împușcată. Am venit acasă, am privit ultima femeie din oglindă și, ca înainte de orice întâlnire importantă, m-am machiat ca pe Youtube - conturing, bronzer, lumini, umbre. Apoi m-am așezat pe minge și travaliu. De pe minge, în cadă. Durerea venea în valuri - era suportabil. Constant. Valurile erau din ce în ce mai aproape. Constant. Era stabilit. Bine. După 12 ore am zis să merg totuși la spital. Am fost. Prea puțin. Înapoi acasă. Alte 10 ore. Înapoi la spital. Prea puțin. Îmi era somn. Mi se dusese machiajul. M-au întrebat dacă nu vreau epidurală. Dacă pot să dorm, faceți-mi două. Așteptam de 36 de ore să mi se rupă apa - ca în filme. Nu s-a rupt niciodată. Nu m-am uitat la ac. Soțul meu dormea lângă mine. M-am gândit la toate "influencerițele" care s-au filmat în momentele astea.

Am adormit pe bătăi de inimioară, legată de monitor. Tibum Tibum Tibum. M-a trezit o rază de soare. Și o moașă. Gata. E timpul. Stați. Nu sunt machiată. Pauză. Nu se întâmplă nimic până nu mă machiez. M-am gândit cât de bine mă cunoaște soțul meu, care mi-a întins, meticulos, trusa de farduri. M-am dat cu tuș și am zis că bine, acum pot să împing. Mă așteptam să îmi fie frică. Nu mi-a fost. Gândurile îmi zburau la Nana care născuse într-un gulag rusesc și îmi spuneam că îmi e definitiv mai bine ca ei. A. mă ținea de cap și eu m-am lăsat în voia corpului meu și a sorții. A fost cea mai frumoasă dovadă de iubire a vieții, către mine. Iar eu, pui de anxietate, m-am făcut izvor și apoi pârâu și m-am lăsat în voia vieții regăsind pe drum încrederea în ea, în mine și în Dumnezeu.

12 minute mai târziu, s-au născut: un Bebeluș, o Mamă și un Tată.

Am stat în bula noastră de nou născut trei nopți și trei zile. Bebelușul - campion la plâns. Îmi veneau amintiri din viața noastră de dinainte, când am dormit pe munte și vedeam Calea Lactee atât de aproape încât aș fi putut să o ating cu mâna. Acum însă simțeam că o ating la propriu, că iese din mine, extrasă de micuțul Suflețel cu ochi albaștri.

Alăptam încontinuu. Cu timpul, a căzut și alăptatul din al lui sacru în profanul și obositorul cotidian de mamă. Mi-am amintit de munte de multe ori în 2025, dar pe zi ce trecea, mă simțeam mai mult ca văcuțele din Alpi cu clopoței decât Sacra Zeiță scăpată din Calea Lactee.

E timpul să ne întoarcem acasă. Vacuum. Gol. Panică. Ce să facem acasă? La ce să ne întoarcem? Cum să scoatem ființa asta fragilă în lumea asta mare? Ați înnebunit? Nu ne întoarcem acasă - rămânem aici. O să trăim în maternitatea asta toți trei. Nu plecăm nicăieri.

Dragostea mea - este timpul să ne întoarcem acasă.

Să ne urcăm în mașină, printre agitație, oameni și vieți ca și cum viețile noastre nu s-au schimbat pentru totdeauna. Să conducem. Mergi încet. Am 30 km/h. Mergi încet, ți-am zis. Claxoane, mizerie, trafic, agitație. Îmi bate inima rău. Cum să nu se oprească lumea din a ei nebunie când s-a întâmplat așa o minune? Câtă nesimțire pe tramvaie să meargă normal.

Acasă. Lăuzie. M-am gândit că doar cu o generație în urmă, lăuzia încă era un subiect tabu. Acum însă și lăuzele plâng pe internet. Mă uit la clipuri pe youtube cu mame și tați care plâng, îi judec că o fac pe internet, dar clipurile astea sunt singura mea gură de speranță. Timp-spațiu și spațiu-timp. Infecții, mastite, lacrimi, zâmbete, primul râs, prima căzătură, hai la spital, nu face caca, 1.600 de prompturi pe chatgpt "este normal ca bebelușul meu să...", sarmale, Paște, liniște, job, haos, "de ce se poartă diferit cu mine" "de ce nu îmi mai scriu" "sunt încă aici" "ce mai e nou în afară de Bebe?" "Nimic - oameni și vieți și eu pe lângă ei".


Îmi vine versul ăsta în cap în timp ce tremur pe gresie. Mi-e frig. La 30 de grade. Sânul e piatră și roșu. Am patruzeci febră. Mă lipesc de gresie. A. vine lângă mine, îl are pe bebe într-o mână și mă cuprinde cu cealaltă. Stăm piele pe piele și plângem. Bebe adoarme liniștit pe lacrimile noastre. În metropola europeană unde trăim, fără satul nostru lângă, se lasă o covârșitoare liniște.

"Sunteți la spital? Parchez și vin"
R. apăruse în parcare în pantalonii ei de trening roz-bombon, cu mașina plină de caserole cu mâncare gătită pentru o săptămână.
E două jumătate dimineața. Nu suntem decât noi pe lume. Alăptez. Tu plângi, Suflețel, dar te liniștești la sân. Uneori se vede Luna. Nu suntem decât noi pe lume. Nu suntem decât noi pe lume. Nu suntem decât noi pe lume.

Mama. A venit Mama Mamei. Are și mama nevoie de mama ei.


Mama face tot. Dorm. Patru ore. Neîntrerupt. Încă trăiesc, deci. E timpul ca mama să plece. Eu și soțul meu stăm treizeci de minute și punem la cale un plan cum să ne "pierdem" în drum spre aeroport. Ca să mai rămână.

Nu doarme în cărucior? Nu. Nu doarme aproape deloc. Greșiți voi. Precis. Bine. Facem cu rândul la dormit în fund pe canapea cu Bebe în sistem. Ne scoatem ochii, orbecăim. Ne certăm. Nu ne vedem. Nu ne mai vedem nici între noi, nici unul pe altul. Miros a caca. Am caca în păr. Nu stă în cărucior. Deloc. Da, am încercat și cu fața și cu spatele. Afară oameni și vieți. Eu sunt țintuită pe canapea. A plâns șase ore încontinuu. Vine ora nouă - mă ia cu frică.

Trebuie să te întorci la birou. Furie. Cum, ce, la cine să mă întorc? Nu mă mai pot întoarce - nu mai sunt femeia aceea. Cum să te întorci deja la birou? Nu stai doi ani? O, wow, ai stat așa mult? Șase luni?

Primul lift post-partum. Nu mă încape cureaua. Vom începe cu bara goală. După 3 ani de lifting greu - iată-mă din nou, cu bara goală. Neiertătoare prietenă - ce mai faci? Mă mai ții minte?

Zăresc din când în când în geamuri câte o balenă. Nu mai e nimic sacru în imaginea asta - e doar un pește greoi, cu urme de mâncare în păr, obosit și eșuat. Febră. Iar mastită.

Pompat la birou. Ședință pe sunet de extras de lapte. Cum am ajuns de la a atinge Calea Lactee cu mâna la muls pe ritm de Brașov - București cu Personalul. Umilitoare dedicație. Legănat. Legănat. Legănat până la Calea Lactee și înapoi.

Nu se trezește. Nu se trezește. Scutură-l. Nimic. La spital. Ajutor. Suntem bine. Plecăm acasă. Acum vreau acasă. Mă doare spatele. "Aveți cumva o minge de yoga? Nu adoarme fără". Nu, nu avem. Ba aveți - am stat pe ea la naștere. E pentru naștere. Pentru dumneavoastră nu avem.

Din aripa spitalului unde suntem se vede maternitatea. V-am zis că trebuia să nu fi plecat niciodată. Mă uit la puiuțul meu cu mânecuța înțepată de la analize și pentru o secundă contemplez să îl înghit. Ne-am cunoscut, ne-am văzut, acum îl pot înghiți și ține la mine în burtică unde e în siguranță. Îl înghit și fugim înapoi la maternitate și îl mai nasc odată. O naștere ca ziua Cârtitei. Îmi amintesc de o pisică pe care o avea Mamaia unui prieten pe undeva la țară - își mâncase un pui. Adoarme în sistem, pe mine, în timp ce eu stau în scaun și mă uit spre maternitate. E patru dimineața.

Acasă. Suntem bine. Vreau acasă. Acasă în România. Avion. Priviri. E ok, suntem ok. Reflux. Vomă. Nu e bine. E alergie. Scoateți vă rog din alimentație. Foame. Comandă florile. Fă aranjamentul.

E trei dimineața - ce faci? Împăturesc șervetele.


Nu e bună traducerea asta. O fi oare dorul vieții de ea Însăși îndrăgostită sau să o aleg pe cea care spune "fii și fiice ale Vieții care tânjește chiar după ea însăși." Oare e viața îndrăgostită de ea însăși sau tânjește după ea însăși? Oare care e diferența dintre o viață îndrăgostită de ea însăși și o viață care tânjește după ea însăși? O viață îndrăgostită de ea însăși pare egoist. O viață care tânjește după ea însăși, iubire împletită cu suferință, nevoia existenței de ea însăși - rezonez mai bine cu asta.

Aleg variata asta. Corectez meniurile.

Cui îi pasă de ce scrie pe spatele meniurilor - ești cu capul? Mie. Mie îmi pasă. Și de forma șervețelului și de meniuri. Deci rămânem cu tânjește? Rămânem da. Sau oare să îl întreb și pe A.? După ce n-am mai dormit de 17 ore simt că această dilemă morfologică îmi va rămâne mie - nu mai am putere să explic în germană. Oare Ochi-Albaștri va înțelege vreodată asta? Oare va vorbi limba română? Mi se pune un nod în gât la gândul asta. Iată-mă pe covorul copilăriei mele, înconjurată de șervetele și meniuri, lipind sigilii de ceară, singură. Oare cât voi fi de singură dacă copilul meu nu va vorbi limba română?

Ce crunt abis și ce pedeapsă. Timp-spațiu, spațiu-timp. Cad ușor în golul gândurilor mele și meniurile o iau la zburat - se transformă în poezia Eminesciană - eu sunt clasa a 10-a din nou și mă pregătesc pentru olimpiada la Limba Romană. Pe pereți sunt formule de matematică. Stăm împreună pe covor Eu de azi cu mine de ieri și ne privim puțin. Eu de azi încearcă să îmi spună mie de ieri că e ok, că o să fie bine, să mă bucur de viață și de olimpiadă. Eu de ieri mă întreabă cum merge cariera mea de actriță. N-am curaj să îi spun că nu există și îi zic "binișor, dar mai am de lucrat".
Timp-spațiu, spațiu-timp.

Găsim biserică. Altă biserică.
"Sa știți Doamnă că Dumnezeu ne dă copii ca să încercăm să înțelegem măcar o fracțiune din iubirea lui pentru oameni".
Mă închin la o icoană.

Mă întorc la birou. Mă aștept să îmi fie mai greu. Primesc un mail. Nu știu să fac nimic din toate astea. Stai. Parcă îmi amintesc. Ok. Respiră. Sunt bine. Prezentarea a fost bine.
Sunt ok.
Chiar e ok.

Sunt cea mai rea mamă din lume. Cine își lasă copilul după 6 luni cu bona? Sunt cea mai rea mamă din lume. O denaturată.
De ce am plecat? De ce nu am stat doi ani? Trebuia să îmi dau demisia. Mâine îmi dau demisia.

O să fie un memorial pentru H. Veniți? Nu, nu ne-am întors încă. Au trecut șase luni de când a murit H. Fetița ei de 6 luni rămasă în urmă. Soțul ei. Singur. Undă de șoc. Depresie. Postnatală. Nu vreau să știu cum a făcut-o, lasă-mă. Oare o să mi se întâmple și mie?

Squat de 70 de kg. Cureaua se închide iar la a 7-a gaică. Nu încap în fustă neagră. Fir-ar. Alte femei slăbesc de la alăptat. Tu nu. Că nu ești disciplinată, de aia. Antrenorul îmi zice să încercăm un deadlift greu. Îmi e frică. 90 de kg. Aoleu. Bara se ridică. Plâng.

Of, corpule, ai născut și uite câte încă poți să faci. Mulțumesc. Te iubesc.

"Când mai veniți?"
Când vom putea. Tu ai ales. Tu ai ales să pleci. E vina ta. Nu... nu am avut de ales. Prostii. E vina ta. Îți privezi copilul de dragostea bunicilor. Pe tine de ajutor. Tu ești de vină. Tu ai ales.

În curte, moare un porumbel. Soțul meu se repede să ia o cărămidă, să "îi ușureze suferința". Mă ia pe șira spinării. Să scriu naibii undeva că dacă e Doamne-ferește să fie ceva, pe mine să mă țină acolo, conectată. Eficiența asta nemțească are și ea dezavantajele ei.
Timp-spațiu - Spațiu-timp.

Fluvii de muci și griji, Covid. Toți. Da și ăla mic. Ce aș vrea acum să fiu lângă ai mei, la mama și tata.
Timp-spațiu - Spațiu-timp.

Iar am febră. Pft, aș vrea doar să bolesc în pat dar nu pot. Este nevoie de mine.
Timp-spațiu - Spațiu-timp.

Mama.
Pe 20 Decembrie 2025, Ochi Albaștri, fiul meu, s-a uitat la mine și mi-a zis pentru prima oară "Mama".

2025 a fost despre cum am devenit Mama. Și despre Iona a lui Sorescu. Despre cine credeam că sunt și n-am mai fost. Un an confluență - vizualizez uneori trecerea asta a mea prin Timp-Spațiu / Spațiu-Timp. Văd acest Aprilie 2025 ca un prohod singuratic al tuturor femeilor care am fost și probabil ancora de căpătâi a tuturor femeilor ce voi fi.

2025 a fost anul în care tu ai fost puiul nostru mic, în care la două dimineața timpul ne-a îmbrățișat doar pe noi. În 2025 se întâmplaseră multe dar încă nu toate și lumea în care tu ai venit e deja cu mult diferită de lumea pe care am cunoscut-o eu.

2025, aceasta densă gaură-neagră sacră în Timp-spațiu - Spațiu-timp: a fost anul când am realizat cât de departe e copilăria mea rebelă post Decembristă cu miros de dispensar al unui infect București din anii '90. Lumea mea a rămas acolo. În 2025, lumea mea a devenit lumea noastră. Pericolele lumii noastre sunt diferite de pericolele lumii mele, Bucureștiul puiului meu are vibe și e plin de locuri ofertante. Eu mergeam la Nea Nelu să îmi cumpăr batoane Făgăraș și pernuțe ViVa. Nea Nelu a vândut și acum e Beans and Friends - mult așteptata cafenea a cartierului. Comand latte decaf cu lapte de cocos și mă gândesc când la Piață Romană era Diverta și dădeau un cappuccino mare cu 40.000 de lei. Asta era prin 2008. Acum Diverta e Mega Image.

Ce onoare să mai învăț o dată lumea, prin ochii tăi! Să descopăr copacii, apa, viața, spuma, carnea și cartofii, laptele, pe mine ca Mamă, pe Mama ca Mama Mamei. Iar mă gândesc la Iona lui Sorescu. Privesc cu entuziasm spre viitor - abia aștept să ți-i prezint pe Sorescu, pe Ion Barbu, pe Otilia Cazimir, pe Sântimbreanu. Mă uit cum tot neamul vrea să-ți prezinte o bucățică din copiii ce au fost și cum aproape toți adulții din jurul tău devin nerăbdători copii care abia așteaptă să îți prezinte crâmpeie din copilăriile și lumile lor. Iartă-ne puiule, ne dovedim a fi mai atașați de lumile noastre decât am vrea să recunoaștem. Sper să îți placă și ție Iona. Sper să înțelegi Iona. Simt că mă înghite peștele la gândul că îmi vei respinge trecătoarele suveniruri de care mă agăț că să-ți explic lumea mea. Ai să o faci probabil și tu, cum am făcut-o și eu pentru ai mei și cum au făcut-o și ei pentru ai lor. Generații peste generații strigându-și lumile în abisul timpului și spațiului, prefăcându-ne că suntem eterni, doar pentru că suntem prea slabi, lași și proști ca să ne spunem nouă înșine un singur mare, crud și cinic adevăr: trece. Totul trece. Viața. Noi și lumile noastre. Trec. Trecem.


Ar fi fost păcat să îmi fi scăpat onoarea de a-ți fi părinte în viața asta. A fost 2025 și iată-mă tot în burta peștelui - în abisul ăsta superb, singuratic, sacrificial, sacru și solemn. O gaură neagră ce se strânge din mine în mine cu origini în baza propriei anxietăți. Ce moment de luciditate transcendentală trebuie să fi avut, de m-ai ales pe mine, Suflețel. Mi se pare că sunt banca aia de lemn din mijlocul mării.

Timp-spațiu - spațiu timp. Ne jucăm în casă, tu râzi la mine, te ridic deasupra capului și, în trecătorul tumult al Vieții, în colțul ăsta de haos, pentru o scurtă vreme, în 2025, eu sunt pentru tine lumea întreagă.

2025: Înainte și după: Mama și Tata. În 2025, am fost Lumea.


Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)