Sentimentul meu este că acum aș opri timpul în loc, poate mai reușesc să îndrept lucrurile pe ultima sută de metri, că mai pot să fac ceva din noianul de lucruri începute sau gândite și neterminate sau neinițiate. Pentru mine a fost un an al amânărilor, al complacerii în lucruri comune, în situații călduțe. Până și în obiceiurile bune am cultivat un soi de dependență, de blocaj, de fixare în aceleași scheme de acțiune. Am făcut doar ceea ce mi-a fost comod să fac, fără inițiative, fără provocări. Am trecut peste multe lucruri fără să le văd, n-am fost deloc prezentă în viața mea, ci m-am aflat într-un soi de retragere permanentă, de pasivitate. Foarte puține au fost momentele în care am fost mulțumită de mine sau, cel puțin, m-am simțit bine în pielea mea, m-am bucurat de clipă - parcă mi-a fost teamă să trăiesc, să mă bucur de ceva, să cred că mi se cuvine acest lucru. Da, mereu torturată de sindromul impostorului care își arogă lucruri nemeritate, mereu roasă de îndoieli, mereu punând negrul înaintea albului.
Cum în viața reală lucrurile sunt amestecate, din tot cenușiul pe care l-am trăit, într-o retragere permanentă, de parcă pierd mereu câte ceva și mă trezesc tot mai însingurată, au existat și mici oaze de lumină și bucurie: cărțile citite și întâlnirea mea cu însorita regiune a Toscanei, cu drumurile ei șerpuite printre colinele străjuite de chiparoși.
De unde să încep? Asta-i întrebarea acum. Spre deosebire de prietenii mei de Facebook eu tot caut o cale, caut un restart, o schimbare de perspectivă.
*