2025 a început sub auspiciile unei cumplite frici colective, cu cutremure în zona politicului și a mentalităților care amenințau să ne destabilizeze ca societate și să ne afecteze teribil viețile tuturor, abia după primul trimestru fiind clar că lucrurile vor rămâne în făgașul lor, slavă Domnului!, astfel că am putut să ne vedem fiecare de cercul nostru strâmt.
În cercul meu strâmt, 2025 a curs. Pur și simplu a curs. Cu firescul cu care curge un pârâu de câmpie, nimic tumultuos, nicio viitură și nicio secetă. N-a creat inundații, n-a distrus case, n-au fost alunecări de teren, n-a schimbat cursul (să mă fi trezit cu vreo 10 ani mai tânără sau mai bătrână, sic!), a fost un an onest. Și din anul ăsta onest, din cercul meu mic și extrem de personal, vreau să vorbesc despre câteva întâlniri speciale care au dat numele acestei retrospective.
***
Prima întâlnire a avut loc la începutul verii, în drum spre serviciu, pe șoseaua Ștefan cel Mare. La Dimitrov, m-am trezit cu un pasager clandestin pe pervaz. Mică, fină, de un verde crud, cu capul ei triunghiular, părea veselă și pusă pe dansat. Se mișca pe picioarele din spate cum ne bâțâiam noi pe muzica disco din anii '80. O descriu așa detaliat pentru că am filmat-o, iar acum, văzând filmulețul, m-am distrat de prestația ei. Și care erau șansele să fi ales pentru călătoria ei chiar mașina în care se citea la radio apostolul zilei. N-a mai stat la Evanghelie, a coborât la Lizeanu.
A doua întâlnire, tot vara, a fost de fapt o vizită. La birou. A căzut cumva din cer, mai precis din tavan, direct pe umărul meu. Biroul acela, în care rar intră vreo muscă, mi-a lansat din plafon o călugăriță. Nu s-a speriat micuța și firava. A trecut cuminte pe o coală și, de acolo, am scos-o pe pervaz.
În miez de toamnă am întâlnit-o apoi pe cea mai mare, aș zice stareța. Minunată, de un verde mai închis, m-a întâmpinat în dimineața de Sfântul Dumitru pe peretele casei unde eram oaspete, lângă o tufă de trandafiri în plină floare. E clar că, de data asta, eu eram în vizită la ea, între dealurile Prahovei. Întâlnirea a fost consemnată și fotografic, e inutil să spun că a stat la poză ca o vedetă.
2025 a fost anul în care m-am întors la școală. Nu pentru profesie, nici pentru carieră. Doar pentru mine, pentru sufletul meu și pentru cui i-o mai fi de folos în jur. Dosar, interviu, rezultate, uitasem cum e... Și nu, nu sunt cel mai bătrân student, am colegi de master cu ștate vechi de pensie, dar cu inima tânără și mintea antrenată. Domeniul? E legat de întâlnirile mele povestite, pe care le-am interpretat apoi ca niște proorociri și confirmări.
***
În 2025 am ajuns pentru prima oară în Kefalonia. Spun pentru prima oară, pentru că îmi doresc să mai ajung - nu o dată, nu de două ori, ci ori de câte ori voi putea. Acolo, marea are cele mai frumoase nuanțe de albastru, dar în povestea asta mă voi opri între munți. La mănăstirea Sfântului Gherasim, din cele douăsprezece măicuțe care viețuiesc acolo, șapte sunt românce. Locul e minunat, dar starea sufletească pe care o ai acasă la Sfântul acesta atât de bun nu se poate descrie. Trebuie trăită. Și, odată trăită, îți dorești să revii. La sfârșit, una dintre maici ne-a bucurat împărtășindu-ne, cu zâmbet luminos, povești și o stare de pace despre care am aflat apoi că vine doar din credință curată și din rugăciune.
***
Începutul iernii a venit pentru mine cu o altă bucurie. Am trecut prin altarul Catedralei - CatedralaNoastrăCeaFrumoasăCaOBijuterieDeMarePreț.
Și nu o dată, ci chiar de două ori. Da, am stat la rând - prima dată singură și a doua oară cu mama -, pentru că altă ocazie de a intra în Sfântul Altar nu va mai fi. Deci am profitat. Mozaicul este dragostea mea, iar ce am văzut acolo m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de locul acela, de toate lucrările, icoanele, ornamentele, de toți pereții lui plini de viață.
Într-o dimineață, la ieșirea din Catedrală, în drum spre serviciu, m-am întâlnit cu o altă măicuță, ne împrieteniserăm acum câțiva ani la Putna, ea fiind din nordul celălalt al țării. Ce șanse erau să dau de ea în rândul de pelerini de pe Calea 13 septembrie, la ora 7.30 dimineața? Maica, proaspăt coborâtă din trenul de noapte, venise de la gară cu un grup de femei maramureșence, în semi-port popular și cu năframe, toate frumoase și pitorești ca în albumele turistice. Seara le-am dus la gară și, până la venirea trenului, am povestit câte-n lună și-n stele.
***
2025 a fost un an onest și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Mulțumesc că ai mei toți sunt bine, mulțumesc că ai mei sunt, că băieții mei fac în continuare ce le place și pentru ce au fost dăruiți - muzica. Mulțumesc pentru oamenii din viața mea, pentru întâmplările bune și pentru cele care mi s-au părut rele, dar care sigur m-au învățat mai multe decât m-am așteptat.
2025 a curs lin, dar și linu-i bun câteodată. A fost un an cu întâmplări frumoase, categoric. Le-am pus aici doar pe cele pe care le-am găsit legate cu un fir de poveste, dar, dacă scormonesc, găsesc multe întâlniri și momente, minunate și hazlii. Cineva zicea că nu-i corect să zici doar de bine în retrospectivele astea. Dar eu cred că despre anii care trec e ca despre morți. Adică mai bine să zici numai de bine. Că ajunge zilei răutatea ei, nu? De ce să o mai ținem și în amintire?
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)