Pe aripile vântului - Margaret Mitchell, Editura Univers, 1970
Traducere din limba engleză de Mary Polihroniade-Lăzărescu.
Primele pagini din Pe aripile vântului te prind discret, dar sigur, ca o adiere care se transformă treptat în furtună. De la început, lumea creată de Margaret Mitchell pare vie, amplă și plină de tensiuni nerostite, iar atmosfera Sudului american se simte aproape fizic. Personajele sunt conturate cu finețe, fără grabă, lăsând impresia că fiecare gest și fiecare replică ascund ceva mai profund. Nu este o carte care să te lovească brusc, ci una care te cucerește treptat, promițând o poveste mare despre pasiune, orgoliu și supraviețuire. Concluzia primelor pagini este clară: ai în față un roman care nu se citește pe fugă, ci se trăiește.
În acea luminoasă după-amiază de aprilie din anul 1861, Scarlett O'Hara, cum stătea între Stuart și Brent Tarleton, pe veranda răcoroasă și umbroasă de la Tara, plantația tatălui ei, oferea ochilor o imagine încântătoare. Rochia nouă, croită din doisprezece iarzi de muselină verde înflorată, unduia pe cercurile crinolinei și culoarea se armoniza perfect cu aceea a sandalelor de marochin verde cu tocuri joase, pe care tatăl ei i le adusese de curând din Atlanta. Rochia îi scotea în evidență într-un mod fermecător mijlocul, cel mai subțire din trei comitate, și corsajul foarte ajustat învăluia un piept bine dezvoltat pentru o fată de șaisprezece ani. Dar cu tot felul pudic în care-și așezase poalele rochiei, cu tot aerul rezervat pe care i-l dădea părul lins, strâns în coc la spate, cu toată cumințenia mâinilor mici și albe, încrucișate în poală, Scarlett își ascundea cu greu adevărata fire. Pe fața ei, plină de o dulceață studiată, ochii verzi, neastâmpărați și poruncitori, plini de viață, nu se potriveau deloc cu atitudinea ei cuviincioasă. Își datora bunele purtări observațiilor blânde ale mamei ei și disciplinei mai severe exercitate de Mammy, dar ochii îi trădau firea.
Lângă ea, de o parte și de alta, gemenii se lăfăiau în fotolii și, pălăvrăgind, priveau soarele prin paharele pline cu lichior de mentă. Râzând își încrucișaseră neglijent picioarele lungi și greoaie de călăreți, încălțate cu cizme până la genunchi. În vârstă de nouăsprezece ani, înalți de aproape 1,90 m, cu mâini și picioare lungi și cu mușchii tari, cu fața arsă de soare, părul roșu închis, privirea veselă și arogantă, îmbrăcați în vestoane identice și cu pantaloni de culoarea muștarului, semănau unul cu altul ca două picături de apă.
Fragmentul acesta impresionează prin delicatețea cu care frumusețea exterioară este pusă în contrast cu adevărata fire a personajului. Descrierea atentă a lui Scarlett O'Hara nu este doar una vizuală, ci și una profund psihologică: dincolo de rochia elegantă și gesturile cuminți se simte deja o energie nestăpânită. Margaret Mitchell reușește, încă din primele pagini, să sugereze că aparențele pot fi înșelătoare și că adevărata putere a personajului stă în privirea ei vie, încăpățânată, care trădează dorința de a domina și de a supraviețui.
A fost o zi memorabilă în viața gemenilor. Pe urmă, de câte ori își aminteau, se întrebau întotdeauna cum de nu observaseră mai devreme farmecul lui Scarlett. Nu izbutiră niciodată să rezolve această problemă, care era totuși foarte simplă, și anume că Scarlett hotărâse în ziua aceea să atragă atenția gemenilor. Nu putea suferi ca un bărbat să se îndrăgostească de o altă femeie decât de ea, și văzând pe Stuart făcând curte Indiei Wilkes la acea întrunire, firea ei hrăpăreață nu mai putu răbda. Stuart nu-i ajungea; își puse ochii și pe Brent și reuși în planurile ei pe deplin. Amândoi se îndrăgostiră de Scarlett și amintirea Indiei Wilkes și a lui Betty Munroe din Lovejoy, căreia Brent îi făcuse curte fără prea mare entuziasm, se șterse cu totul din mintea lor. Gemenii nu se întrebau ce va face cel ce va pierde, în caz că Scarlett va acorda mâna sa unuia din ei. Vor lua o hotărâre atunci. Pentru moment, erau foarte mulțumiți că erau din nou de aceeași părere în legătură cu o fată, căci nu exista gelozie între ei. Era o situație care-i distra pe vecini și o enerva pe mama lor, care n-o putea suferi pe Scarlett.
- Dacă șireata asta o să se mărite cu unul din voi, așa o să vă trebuiască. Numai să nu vă ia pe amândoi. În acest caz veți fi siliți să vă mutați în Utah, dacă vă vor primi mormonii, ceea ce mă îndoiesc. Singurul lucru care mă sperie e că într-o bună zi o să vă îmbătați și o să deveniți geloși unul de altul din cauza șmecherei ăsteia mici, din cauza javrei ăsteia cu ochi verzi și veți sfârși prin a vă ucide.
Pentru mine, situația prezentată scoate în evidență o relație construită pe competiție mai degrabă decât pe armonie. Gemenii par uniți doar la suprafață, iar apariția lui Scarlett funcționează ca o scenă declanșatoare care scoate la iveală posesivitatea și orgoliul fiecăruia. Atracția lor comună nu este una matură, ci mai degrabă o dorință de a câștiga, de a nu pierde în fața celuilalt. Replica de la final accentuează ideea că jocurile aparent nevinovate pot degenera ușor în conflicte serioase, iar gelozia, odată declanșată, are consecințe greu de controlat.
Ori de câte ori se făcea instrucție, apăreau tot felul de arme, provenind din plantații sau din cocioabele de pe lângă bălți. Se vedeau astfel lungi puști de vânătoare, care fuseseră noi cu prilejul primei treceri a munților Allegheni, pușcoaie vechi care se încărcau pe la gură și care culcaseră la pământ mulți indieni pe timpul când Georgia abia se formase, pistoale puse în serviciu în 1812 pe timpul războaielor cu indienii seminoli și în Mexic, pistoale de duel montate în argint, revolvere de buzunar, puști de vânătoare cu țeava dublă, frumoase carabine de fabricație engleză cu patul de lemn fin.
Exercițiile se sfârșeau întotdeauna în cârciumile din Jonesboro, și seara se porneau atâtea bătăi, încât ofițerii abia puteau împiedica să nu fie morți sau răniți înainte ca trupa să se măsoare cu yankeii. În cursul unor asemenea încăierări trăsese Stuart Tarleton asupra lui Cade Calvert, și Tony Fontaine asupra lui Brent. De curând eliminați de la universitatea din Virginia, gemenii se aflau acasă când se organizase trupa și se înscriseseră cu entuziasm. Dar la două luni după bătaia și rănirea lui Cade Calvert, mama lor îi expediase la universitatea statului, poruncindu-le să rămână acolo. În timpul cât stătuseră la universitate suferiseră din cauză că nu mai cunoșteau plăcerile instrucției militare și puțin le păsa dacă-și întrerupeau studiile, numai să fie lăsați să galopeze, să urle și să tragă cu pușca în tovărășia prietenilor lor.
În ochii mei, fragmentul evidențiază fascinația tinerilor pentru violență și aventură, prezentate aproape ca o formă de divertisment. Atmosfera este dominată de haos, brutalitate și lipsă de responsabilitate, iar instruirea militară pare mai degrabă un joc periculos decât o datorie serioasă. Dorința personajelor de a lupta și de a se afirma arată imaturitate și o atracție inconștientă față de risc, în contrast cu încercarea mamei de a le impune o direcție mai rațională.
