Stăpânul inelelor (I): Frăția inelelor - J.R.R Tolkien, Editura RAO, 2012
traducere din limba engleză de Irina Horea.
- A sosit vremea. Dacă e ca Inelul să plece de-aici, acest lucru trebuie să se întâmple curând. Dar cei care vor merge cu el să nu se bizuie că în misiunea lor vor putea să se ajute de bătălii sau forța armelor. Trebuie să intre pe tărâmul Dușmanului fără nici un ajutor. Te mai ții de cuvântul dat, Frodo, anume că vei fi Purtătorul Inelului?
- Mă țin, răspunse Frodo. Mă voi duce împreună cu Sam.
- Atunci, mult nu pot să-ți fiu de ajutor, nici măcar cu un sfat, zise Elrond. Cum arată drumul ce-l vei urma prea puțin pot să-ți spun; iar felul în care îți vei împlini misia nu mi-e cunoscut. Umbra s-a furișat de-acum la poalele Munților și se apropie tot mai mult de hotarele Lacului Cenușiu. Iar pentru mine tot ce se afla sub întinderea Umbrei e întunecos. Vei întâlni mulți vrăjmași, unii pe față, alții într-ascuns, și vei putea întâlni prieteni în drumul tău când te vei aștepta mai puțin. Voi trimite solii, câte și cum voi putea, celor pe care-i cunosc în lumea largă; dar atât de primejdioase au devenit acum meleagurile, că unele dintre solii se vor putea rătăci pe drum, sau vor ajunge în același timp cu tine.
Îți voi alege și tovarășii de drum care să te însoțească până unde vor voi sau se va putea. Nu vor fi mulți, căci singura nădejde îți stă în iuțeală și tăinuire. Chiar de-aș avea întreaga oștire de elfi din Zilele de Odinioară, și tot n-ar fi de mare folos, decât doar că ar stârni puterea din Mordor.
Cei ce vor însoți Inelul vor fi Nouă la număr; cei Nouă Drumeți vor porni împotriva celor Nouă Călăreți care sunt răi. Împreună cu tine și credinciosul tău servitor va merge Gandalf; și aceasta va fi marea lui misiune, și poate și sfârșitul trudelor sale.
Cât despre restul, ei vor reprezenta celelalte Seminții Libere ale Lumii: elfii, gnomii și oamenii. Legolas va fi dintre elfi; iar Gimli, fiul lui Gloin, dintre gnomi. Sunt pregătiți să meargă măcar până la trecătorile Munților, poate și dincolo de ele. Dintre oameni îl vei avea pe Aragorn, fiul lui Arathorn, căci Inelul lui Isildur îl privește îndeaproape.
- Pas Mare! strigă Frodo.
- Da, zâmbi acesta. Am cerut încă o dată să plec, pentru a-ți fi tovarăș, Frodo.
- Te-aș fi rugat să vii, zise Frodo, dar mă gândeam că te duci împreună cu Boromir la Minas Tirith.
- Așa am să și fac. Și Sabia-care-a-fost-Despicată va fi făurită încă o dată înainte de-a porni eu la război. Dar drumul tău și al nostru sunt unul și același pe multe sute de mile. Astfel că și Boromir va face parte dintre însoțitori. E un om tare viteaz.
- Mai rămân doi de găsit, zise Elrond. Voi cumpăni. Se prea poate să găsesc printre ai mei doi care să-mi pară potriviți să vă însoțească.
- Înseamnă că noi nu mai avem loc! strigă Pippin disperat. Nu vrem să fim lăsați în urmă. Vrem să ne ducem cu Frodo.
- Asta pentru că nu pricepeți și nu vă puteți închipui ce vă stă înainte, spuse Elrond.
- Nici Frodo nu știe, se băgă în vorbă Gandalf, luându-i pe neașteptate partea lui Pippin. Nici unul dintre noi nu vede asta cu limpezime. Adevărul este că, dacă acești hobbiți și-ar da seama de primejdie, n-ar îndrăzni să meargă. Dar de mers tot ar dori să meargă, sau ar dori să cuteze, și tare s-ar mai rușina și ar fi nefericiți să n-o facă. Socotesc, Elrond, să te încrezi mai degrabă în prietenia ce-i leagă, decât în prea marea înțelepciune. Chiar dacă ne-ai alege un senior elf, cum e Glorfindel, n-ar putea să ia cu asalt Turnul întunericului și nici să deschidă drumul spre Foc n-ar fi în stare cu puterea ce se află în el.
- Vorbești cu judecată, recunoscu Elrond, doar că eu stau la îndoială. Presimt că ținutul vostru, Comitatul, nu a scăpat de primejdie; și pe ei doi mă gândeam să-i trimit îndărăt ca soli, pentru a face tot ce le stă în putință, după cum știu ei că le este felul în țara lor, să-i pună în gardă pe ai lor despre primejdia ce-i paște. Oricum, socotesc că cel mai tânăr dintre ei, Peregrin Took, ar trebui să rămână pe loc. Inima-mi spune să nu meargă.
- Atunci, stăpâne Elrond, va trebui să mă arunci în temniță, sau să mă trimiți acasă legat într-un sac, se sumeți Pippin. Căci altfel mă voi alătura însoțitorilor.
- Să fie precum spui. Vei merge, hotărî Elrond și oftă. Cei Nouă au fost aleși. În șapte zile de azi încolo însoțitorii vor porni la drum.
Sabia lui Elendil a fost făurită ca nouă de făurari elfi, iar pe lama ei au fost săpate șapte stele așezate între Luna nouă și Soarele înconjurat de raze; de jur-împrejur, făurarii au gravat rune multe; căci Aragorn, fiul lui Arathorn, pornea la război la hotarele Mordorului. Tare mai strălucea sabia aceea după ce-a fost isprăvită. Lumina Soarelui se răsfrângea roșie în ea, cea a Lunii lucea rece, iar tăișul era dur și bine ascuțit. Aragorn i-a dat un nume nou, a numit-o Anduril, Flacăra Apusului.
Aragorn și Gandalf se plimbau laolaltă sau ședeau și vorbeau îndelung despre drumul ce le stătea înainte și despre primejdiile ce le puteau întâmpina; cumpăneau asupra hărților povestite și desenate și asupra cărților cu istorii ce se găseau în casa lui Elrond. Uneori li se alătura și Frodo. Dar el se mulțumea să-și pună nădejdile în știința lor de a descifra drumul, și între timp căuta să stea cât mai mult cu Bilbo.
În acele ultime zile, hobbiții și-au petrecut serile în Sala Focului și printre nenumăratele povești pe care le auzeau s-a aflat și balada, de la un cap la altul, a lui Beren și Luthien, și aceea despre cucerirea Nestematei celei Mari; în timpul zilei însă, în vreme ce Merry și Pippin hoinăreau pe afară, Frodo și Sam puteau fi găsiți în cămăruța lui Bilbo. Acesta le citea pagini întregi din cartea lui (care părea încă nedesăvârșită) sau frânturi din versurile sale, sau își făcea însemnări după aventurile lui Frodo.
În dimineața ultimei zile, găsindu-se singur cu Frodo, Bilbo trase de sub pat o ladă de lemn. Înălță capacul și cotrobăi înăuntru.
- Iată-ți sabia, spuse el. Numai că are tăișul ciobit. Am luat-o cu mine ca s-o păstrez la loc sigur, dar am uitat să întreb dacă fierarii o pot drege. Acum nu mai e vreme. M-am gândit că poate totuși ai dori să o ai, cine știe?
Scoase din ladă o sabie mică, vârâtă într-o teacă veche din piele ponosită. Când o trase afară, lama lustruită și bine îngrijită scăpără deodată, cu o lumină rece și orbitoare.
- Ea e Sting, Dintele, spuse Bilbo și cu oarecare efort o împlântă într-o bârnă de lemn. Ia-o, dacă vrei, căci mie n-o să-mi mai trebuiască.
Frodo o primi cu bucurie.
- Și mai este asta, continua Bilbo, scoțând o legătură care părea destul de grea pentru dimensiunile sale.
Dădu la o parte câteva învelișuri de cârpe vechi, dezvăluind o cămașă mică de zale. Era făcută dintr-o țesătură deasă din multe inele, la fel de fină ca o pânză de bumbac, rece ca gheața și mai dură decât oțelul. Avea lucirea argintului luminat de lună și era bătută în nestemate albe. Împreună cu ea se afla un brâu de perle și cristal.
- Frumoasă lucrătură, nu-i așa? întrebă Bilbo, ducând-o la lumină. Și folositoare. E zaua mea de gnom, mi-a fost dăruită de Thorin. Am luat-o înapoi de la Michel Delving înainte să pornesc la drum, am pus-o laolaltă cu celelalte bagaje. Am adus cu mine toate amintirile din Călătorie, în afară de Inel. Dar nu m-am așteptat să am prilejul s-o folosesc, iar acum nu mai am trebuință de ea, doar ca să o privesc din când în când. Abia dacă-i simți greutatea când o îmbraci.
- Aș arăta... mă rog, nu cred că aș arăta prea bine în ea, spuse Frodo.
- Întocmai vorbele mele. Dar nu te gândi cum arăți. Poți s-o porți sub veșminte. Hai, ăsta să fie secretul nostru. Nimeni altcineva nu trebuie să știe. Dar m-aș simți mai fericit dacă aș ști că o porți. Am eu o presimțire că te va apăra până și de pumnalele Călăreților Negri, sfârși el cu o voce coborâtă.
- Prea bine, o voi lua, consimți Frodo.
Bilbo îl ajută s-o îmbrace, apoi prinse sabia Sting de brâul scăpărător. După care Frodo își încheie pantalonii decolorați de vreme și puse deasupra tunica și vesta.
- Arăți ca oricare alt hobbit, zise Bilbo. Dar acum ești ceva mai mult decât ceea ce se vede la suprafață. Să ai noroc!
Își întoarse fața de la el și privi afară pe fereastră, încercând să fredoneze o melodie.
- Nu pot să-ți mulțumesc precum aș vrea, Bilbo, pentru asta și pentru toată bunătatea ta din trecut.
- Nici nu-ncerca, zise bătrânul hobbit, răsucindu-se spre el și bătându-l peste spate. Văleu! Ești prea tare acum ca să-ți trag o palmă. Dar, iată-te: hobbiții trebuie să țină unii cu alții, mai cu seamă Bagginșii. Un singur lucru îți cer în schimb: ai mare grijă de tine, cât poți mai mare, și întoarce-te cu toate noutățile pe care le poți afla și toate cântecele și poveștile pe care le auzi. Eu o să mă străduiesc să isprăvesc cartea până te întorci. Aș vrea să scriu încă una, dacă mai am putere.
Am ales ca în articolul cu numărul 23, să scriu despre Stăpânul inelelor, după părerea mea cea mai bună carte scrisa vreodată. Reușește să-mi transmită o senzație, ca nimic altceva din ce am citit până acum.
Lumea creată de Tolkien e amplă. Sunt impresionante detaliile cu care a descris această lume fantastică: a inventat limbaje noi, istorii ale civilizațiilor, a detaliat geografie. Și a detaliat părți din ea în cărți adiacente, de exemplu Silmarillion, Copii lui Hurin sau Povești neterminate, cărți pe care le-am citit cu mare plăcere. E fascinant să te lași cufundat în lumea sa, câteodată simți că datorită descrierilor amănunțite te afli în mijlocul personajelor.
Călătoriile pe care Tolkien le propune, probele prin care personajele au de a trece, sunt unele cu care putem relaționa fiecare dintre noi. Alegerile pe care le au de făcut pe drum le avem și noi de făcut în viață, și așa cum e ilustrat și în fragmentul de mai sus, e foarte important să avem alături susținători de încredere.
Îmi amintesc că momentul pe care Peter Jackson l-a creat în filmul omonim pe baza acestui paragraf a avut un impact emoțional atât de mare încât de atunci mi-a fost clar că acesta este fragmentul meu preferat din poveste.
