Marele Gatsby - F.Scott Fitzgerald, Editura Humanitas, 2018
Traducere din limba engleză de Mihai Ivănescu.
După moartea lui Gatsby, Estul a rămas, pentru mine, bântuit de asemenea imagini, care l-au deformat dincolo de puterile mele de a-l mai vedea așa cum este în realitate. De aceea, într-o după-amiază, când fumul albăstrui al focului de frunze uscate se înălța spre cer și vântul îngheța rufele întinse la zvântat pe frânghii, m-am hotărât să mă întorc acasă.
Înainte de a pleca însă, mai trebuia să fac ceva, un lucru neplăcut la care ar fi fost poate mai bine să renunț, însă voiam să-mi las în ordine toate afacerile, să nu mă mai încred în curgerea indiferentă, uneori avantajoasă pentru noi, a timpului, să nu mai aștept ca timpul să împingă la o parte resturile propriului meu trecut.
M-am întâlnit cu Jordan Baker și am stat un timp de vorbă despre ceea ce se întâmplase cu noi doi, despre ceea ce mi se întâmplase apoi mie - și, în timp ce vorbeam, mă asculta tăcută, nemișcată, dreaptă pe scaunul cu spetează înaltă. Era în costum de golf - avea după aceea o partidă și, mi-aduc aminte, îmi spuneam că seamănă cu o ilustrație de carte, așa cum stătea cu bărbia ridicată aproape sfidător, cu părul de culoarea frunzelor de toamnă, cu fața de aceeași nuanță arămie ca și mănușa fără degete uitată pe genunchi.
Când am terminat ce avusesem de spus, îmi comunică fără comentarii că se logodise. N-am crezut-o, deși știam că existau bărbați care s-ar fi căsătorit cu ea la un singur semn, dar m-am prefăcut surprins. O clipă m-am întrebat dacă nu făceam o greșeală, pe urmă am reînvăluit în minte întreaga întâmplare și m-am ridicat să-mi iau rămas-bun.
- Și cu toate astea, să știi că tu ai fost cel care m-a respins, îmi spuse Jordan pe neașteptate. În ziua aceea, la telefon, m-ai respins cu brutalitate. Acum nu mai simt nimic pentru tine, însă atunci a fost o experiență cu totul nouă pentru mine și un timp am fost complet dezorientată.
Ne-am strâns mâna.
- A, și mai ții minte, adaugă ea, mai ții minte ce mi-ai spus o dată despre felul cum conduc mașina?
- Să-ți spun drept... parcă nu.
- Mi-ai spus că un om care nu știe să conducă e în siguranță până întâlnește un alt om care nu știe nici el. Așa și cu mine, am dat și eu de unul care nu știe, nu crezi? Vreau să spun că am pierdut pentru că nu mi-am dat seama că mă înșelam. Mi-am închipuit că ești un om onest, sincer. Credeam că în asta stă mândria ta ascunsă.
- Am treizeci de ani, i-am răspuns. Am trecut cu cinci ani de vârsta când mă mai puteam minți singur, spunându-mi că asta e onoarea.
Nu mi-a răspuns. Iritat, pe jumătate încă îndrăgostit de ea și regretând teribil totul, i-am întors spatele și m-am îndepărtat.
E o replică stranie să o spui într-o ceartă. Jordan îl acuză că a respins-o, că a dezamăgit-o, că nu a fost ce credea ea că e. Și Nick nu se apără, nu explică, nu încearcă să dreagă ceva. Spune doar că are treizeci de ani și că a trecut de vârsta când se mai putea minți singur. Mi s-a părut unul dintre cele mai oneste lucruri din tot romanul. Nu pentru că e frumos spus, ci pentru că e adevărat în felul în care sunt adevărate lucrurile pe care le spui când ești obosit să mai pari altceva.
Ce mă gândesc e că Jordan și Nick se potriveau prost nu pentru că nu se plăceau, ci pentru că amândoi știau prea bine cum funcționează lumea în care trăiau și niciunul nu era dispus să se prefacă că nu știe. Și uneori asta e suficient ca două persoane să nu poată fi împreună, nu incompatibilitatea, ci faptul că sunt prea asemănătoare în locurile care dor.
Târziu toamna, spre sfârșitul lui octombrie, l-am întâlnit într-o după-amiază pe Tom Buchanan. Trecea în fața mea pe Fifth Avenue, cu mersul lui caracteristic, ca și cum ar fi vrut să respingă orice contact, întorcând capul brusc într-o parte și în alta, după privirile lui neliniștite. Mergeam mai încet ca să evit să-l ajung, dar se opri să privească atent în vitrina unui bijutier. Mă deschiseră deodată și se întoarse spre mine, întinzându-mi mâna.
- Ce-i cu tine, Nick? Ce, nu vrei să mai dai mâna cu mine?
- Nu vreau. Știi ce părere am despre tine.
- Ești nebun, Nick, spuse repede, ai înnebunit de tot. Nu înțeleg ce-i cu tine.
- Tom, l-am întrebat, ce i-ai spus tu exact lui Wilson în după-amiaza aceea?
Mă privi fără să-mi răspundă și am înțeles că ghicisem ce se petrecuse în acele câteva ceasuri în care nu se știa ce mai făcuse Wilson. Mă și întorsesem să mă îndepărtez, când veni după mine și mă apucă de braț.
- I-am spus adevărul, zise. A venit la mine acasă pe când ne pregăteam să plecăm și, când valetul i-a spus că nu suntem acolo, a încercat să intre cu forța. Era nebun, nebun de-a binelea, și m-ar fi omorât dacă nu i-aș fi spus cine era proprietarul mașinii. Tot timpul cât a fost la mine-n casă a stat cu mâna pe pistolul din buzunarul hainei...
Se întrerupse o clipă și apoi continuă sfidător:
- Și ce dacă i-am spus? Tipul ăla n-a primit decât ce-a meritat. Ți-a aruncat praf în ochi și ție, tot așa cum a amăgit-o și pe Daisy. În realitate era o brută. A trecut cu mașina peste Myrtle ca peste un câine și nici măcar n-a oprit. Nu-i puteam răspunde nimic altceva decât simplul fapt, pe care nu mă puteam convinge să-l spun, că ceea ce susținea el nu era adevărat.
- Și dacă crezi cumva că n-am suferit destul și eu... Ascultă, când m-am dus să închid apartamentul din oraș și-am dat cu ochii de blestemata aia de cutie cu biți pentru cățeii, acolo, pe pervazul ferestrei, m-am așezat și am plâns ca un copil. Dumnezeule, a fost groaznic, groaznic...
Nu-l puteam ierta, nu mă puteam convinge să-l găsesc simpatic, dar înțelegeam că ceea ce făcuse era pentru el pe de-a-ntregul justificat. Fusese un gest neglijent, superficiale, confuz. Erau niște oameni superficiali, și el, și Daisy erau în stare să zdrobească lucruri și oameni din jurul lor, pentru ca apoi să se retragă la adăpostul banilor și al superficialității indolente care îi unea și să-i lase pe ceilalți să îndrepte răul pe care-l făcuseră...
Până la urmă i-am strâns mâna; mi s-a părut deodată o prostie să refuz s-o fac, însă aveam senzația că stau de vorbă cu un copil. A intrat în magazinul de bijuterii să cumpere poate un colier de perle - sau poate doar o pereche de butoni pentru manșete - cu totul străin de scrupulele și prejudecățile mele de provincial.
Când am plecat, vila lui Gatsby era încă pustie; iarba crescuse și pe pajiștea lui, tot atât de sălbatică ca și pe cea a casei mele. Știu că unul dintre șoferii de taxi din localitate nu trecea niciodată prin fața vilei lui Gatsby fără să oprească o clipă și să arate cu degetul spre casă: probabil că el fusese cel care-i condusese pe Daisy și pe Gatsby spre East Egg în noaptea accidentului, și probabil că inventase o întreagă poveste senzațională din toată această chestie.
Nu voiam s-o aud și-l evitam întotdeauna când coboram în gară. Serile de sâmbătă mi le petreceam la New York, pentru că amintirea petrecerilor lui scânteietoare îmi era încă atât de vie, încât mi s-ar fi părut că aud muzica și râsetele răzbătând fără încetare dinspre grădina lui, mașini venind și plecând pe aleea din fața casei. Într-o noapte am auzit cu adevărat un automobil și i-am văzut farurile luminând o clipă treptele ușii de la intrare. N-am ieșit să întreb.
Probabil că era vreun oaspete întârziat, care fusese plecat în cine știe ce colț al pământului și nu știa că petrecerea se terminase. În ultima noapte pe care am petrecut-o acolo, când bagajele îmi erau strânse și îmi vândusem automobilul băcanului, am mai traversat o dată pajiștea să arunc o ultimă privire spre arătarea aceea uriașă, incoerentă, care încercase, fără a izbuti, să fie o casă.
Pe treptele albe se putea citi limpede în lumina lunii un cuvânt obscen, mâzgălit cu o bucată de cărămidă de vreun ștrengar, și știu că l-am șters cu talpa pantofului. M-am îndreptat apoi spre plajă și m-am întins pe nisip.
Nick îl șterge cu talpa pantofului. Fără să se oprească, fără să comenteze, fără să spună nimănui. Și continuă spre plajă.
Gestul ăsta mic m-a oprit mai mult decât orice altceva din capitol. Pentru că Nick nu avea nicio obligație să facă asta. Gatsby era mort, vila era pustie, nu era nimeni care să vadă. Și totuși a șters. Ca și cum chiar și după tot ce s-a întâmplat, după toate dezamăgirile și moartea și nedreptatea, mai rămăsese în el ceva care nu putea lăsa lucrurile mai urâte decât erau.
Nu e un gest eroic. E aproape ridicol de mic față de tot ce precedă. Dar cred că Fitzgerald l-a pus intenționat acolo, pentru că uneori oamenii buni nu fac lucruri mari și spectaculoase. Fac gesturi mici și tăcute pe care nu le vede nimeni, după care continuă să meargă mai departe.
Nick nu a putut salva pe nimeni în romanul ăsta. Nu l-a salvat pe Gatsby, nu a oprit nimic, nu a schimbat nimic. Dar a șters un cuvânt urât de pe treptele unui om mort, noaptea, singur, înainte să plece pentru totdeauna.
Uneori asta e tot ce poți face. Și uneori e suficient.
Cele mai multe dintre proprietățile cu ieșire la plajă erau acum închise și pe toată coasta nu se mai vedeau aproape deloc lumini, în afară de sclipirea mișcătoare a feribotului care traversa strâmtoarea.
Și, pe când luna se înălța încet spre cer, toate construcțiile acestea de cărămidă începură să se topească, până când, treptat, am avut senzația că mă aflu pe străvechea insulă ce se deschisese odinioară din ocean ca o floare în fața navigatorilor olandezi - ca sânul tânăr acoperit de verdeață al Lumii Noi. Copacii aceștia acum dispăruți, copacii pe care-i tăiaseră ca să facă loc vilei lui Gatsby, fremătaseră odinioară în șoapte stranii în fața unuia dintre ultimele și cele mai mărețe visuri omenești; o clipă trecătoare, vrăjită, omul trebuie să-și fi ținut respirația în fața acestui continent nebănuit, împins fără voia lui într-o uimire necunoscută pe care nici n-o înțelegea și nici n-o dorise, față-n față pentru ultima dată în istorie cu ceva care se mai putea măsura cu capacitatea sa de a simți miracolul.
Și pe când stăteam întins acolo, gândindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby când identificase pentru întâia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung până la această pajiște albăstrie și, probabil, visul i se păruse atunci atât de aproape, atât de tangibil, încât nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă și-ar fi întins brațul. Nu înțelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraș, unde câmpiile necunoscute ale acestei țări nesfârșite se întindeau sub cerul nopții.
Gatsby crezuse până la urmă în luminița aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în fața noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanță are... mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde brațele mai departe... Și tot așa, până într-o dimineață... Și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.
Ce m-a lovit în primul rând e că Nick nu pleacă furios. Nu pleacă cu o lecție învățată sau cu o concluzie clară. Pleacă obosit, cu bagajele strânse și mașina vândută băcanului, și înainte să plece șterge cu talpa pantofului un cuvânt obscen de pe treptele vilei unui om mort. Un gest mic, aproape ridicol, și totuși singurul gest de demnitate pe care i-l mai poate oferi.
Lumina verzuie e cel mai trist simbol din tot romanul pentru că nu e despre eșec, e despre distanță. Visul lui Gatsby nu era imposibil pentru că era prea mare, era imposibil pentru că el nu înțelegea că visele funcționează doar cât timp nu le atingi. Cât timp rămân departe, par reale. Și el a alergat toată viața spre ceva care se îndepărta exact în ritmul în care se apropia el.
Finalul nu e o morală. E doar imaginea aia cu barca și curentul și sentimentul că indiferent cât de repede fugi înainte, trecutul te trage înapoi cu o forță pe care nu o poți vedea și nu o poți opri.
