Taina gorunului, în volumul Lostrița. Antologie de proză fantastică - Vasile Voiculescu, Editura Art, 2013
Numai niște inși iscusiți și de meserie ca pădurarii mei puteau să o îndeplinească. După ce ne-am descurcat de crengărișul abătut jos, am trecut la operația asupra trunchiului propriu-zis. Era un trunchi gros și vânjos, cu fibre mari, vii și oțelite ca niște mușchi de atlet, care-l țineau viguros, neclintit și fără să-i pese de scorbura ce-i mâncase numai o parte din măduvă și de care parcă se vindecase. Trebuia să-l retezăm mai sus, dincolo de înălțimea unui stat de om. Am încropit o scară și, după o muncă de un ceas cu joagărul, am răsturnat partea de sus a trunchiului, cum ai ridica un copac înalt. Oroare! În inima găunoasă a restului de trunchi rămas în picioare, ca într-o încăpere strâmtă, ședea drept, înțepenit de jur împrejur în pereții scorburii, un schelet omenesc... Hârca ieșea foarte ușor afară, deasupra nivelului tăieturii noastre. Dar mâinile, coșul pieptului, ciolanele coapselor se duceau misterioase în jos, către rădăcină, și se pierdeau afund, ca într-un sicriu sculat în picioare. Pădurarii, superstițioși, au început să dea înapoi... Eu mă înfierbântasem... M-am suit pe scară și am încercat să trag scheletul afară. A fost cu neputință. Era încrustat în carapacea lui de lemn. Am rămas în mâini numai cu glava goală pe care am pus-o la loc. Mi-am dat seama că trebuie să mă opresc aici. Nu aveam drept să merg mai înainte... Întâmplarea intra de acum în căderea autorităților...
A doua zi am venit cu procurorul și medicul legist. În fața lor, un lemnar a purces cu mare băgare de seamă la deschiderea trunchiului, pe care l-a scos întâi din rădăcină. Falnicul gorun de ieri zăcea acum ca un coșciug întins pe iarbă. După ce s-a determinat poziția osemintelor înăuntrul scorburei, s-a așezat trunchiul cu fața scheletului în sus. Apoi s-a tăiat și s-a ridicat, ca un capac, jumătatea de deasupra a trunchiului culcat. A rămas ca o copaie jumătatea de dedesubt, cu scheletul întreg culcat în ea... Atârnau de el încă zdrențe dintr-o cămașe de cânepă... Câteva petice de ițari mucezeau pe ciolanele genunchilor. Și niște poturi înflorați cu ibrișin roșu, aproape întregi, acopereau țurloaiele picioarelor. Fusese o namilă de om. Cu capul pus la loc, oasele măsurau un metru și nouăzeci. Vertebrele tari se țineau ca trase prin sârmă. Încheieturile țepene nu se clintiseră din țâțâni. Numai oscioarele degetelor de la mâini se scuturaseră ca niște muguri, împreună cu două verigi de alamă, inelele mortului. Cred că eu le desprinsesem cu loviturile de baltag și căderea lor pricinuise sunetul ciudat de la început. Sau ponte mă înșel...
Fragmentul mi s-a părut foarte captivant și plin de mister, deoarece descoperirea scheletului ascuns în interiorul gorunului creează suspans și stârnește curiozitatea cititorului. Mi-a atras atenția modul detaliat în care este descris copacul, care pare puternic și viu, deși ascunde o poveste tragică. De asemenea, reacțiile diferite ale personajelor fac întâmplarea și mai interesantă: pădurarii se sperie, iar naratorul este curios și încearcă să afle adevărul. Consider că fragmentul transmite emoții puternice și demonstrează că natura poate păstra secrete timp de foarte mulți ani. În concluzie, textul este impresionant și reușește să mențină interesul cititorului până la final.
Labele erau încă înfășate de niște opinci uriașe, ale căror nojițe de păr se încrucișau neatinse pe fluiere în sus. Coșul pieptului, de o capacitate năprasnică, era întreg. Câteva coaste din stânga purtau inscripțiile unor tăieturi adânci prin care ceva ascuțit pătrunsese în adânc. Hârca spunea și mai mult. Arcadele orbitelor ieșite mult în afară înaintau ca niște pridvoare de os. Sub ele se adânceau cât niște pumni de copii găvanele ochilor, ce trebuie să fi fost extraordinar de mari. Dinții și măselele, intacte, râdeau din smalțul lor alb... De ceafa scăfârliei atârnau încă jurubițe lungi de păr negru corb - rămășiță dintr-o bogată chică de bărbat. Ceea ce izbea și mai mult, pe albeața de fildeș vechi a oaselor, era un enorm chimir de piele neagră, care încingea mijlocul scheletului. Un cuțit mare, cu plăsele de os, se mai ținea încă în el.
După ce medicul legist a cercetat, a măsurat și a luat note, s-a purces la deschiderea chimirului. Satul tot holba ochii. Pădurarii aproape să leșine! Scăpasem din mâini comoara. Din încăperile dedalice ale șerparului au curs câțiva pumni de aur: galbeni, dubloni, poli, mahmudele și alte monede streine; câteva inele groase de aur cu peceți; niște cercei și puțini bani de aramă românești, care așezau întâmplarea cu sută de ani în urmă. Pe atunci hoțea prin părțile locului banda vestiților Gogolea și Chiloman, ale căror singure nume băgau lumea în răcori. Dintr-o pricină oarecare, împărțeală de jaf sau zulie de femei, cele două căpetenii se certară și banda s-a împrăștiat fără urme. Se credea că trecuseră pentru totdeauna în Bulgaria. Acum taina se lămurea. Osemintele erau ale unuia din cei doi tâlhari care se înfruntaseră și unul căzuse. Rănit grav, el s-a târât și s-a prăbușit în gorunul încă de pe atunci gros ca un butoi. Poate că tâlharul chiar scobise și mărise scorbura, unde se ascundea de potere. Sleit de sângele scurs, de sete și de foame, el murise, înțepenit acolo. Dar care din doi își lepădase oasele în tainița copacului? Gogolea ori Chiloman? Amândoi fuseseră niște haidamaci, deopotrivă la statură și la înfățișare, amândoi spătoși, amândoi smoliți, cu chici și bărbi.
Consider că acest text este interesant deoarece prezintă o întâmplare neobișnuită, care pare desprinsă dintr-o legendă. Mi-a atras atenția felul în care descoperirea din interiorul copacului dezvăluie treptat o poveste veche și misterioasă. De asemenea, finalul fragmentului lasă loc imaginației, deoarece identitatea personajului rămâne necunoscută. Acest lucru m-a făcut să citesc cu și mai mult interes până la sfârșit.
După încheierea cercetărilor, am cerut ca amintire chimirul. Legistul m-a refuzat. Și a avut dreptate. Scheletul lui Gogolea, gătit cu chimirul lat de două palme și cu opincile uriașe sub poturii înflorați, face fala muzeului Morgii! Să te duci neapărat să-l vezi când ajungi la București!
Am făgăduit, firește, să fac vizită și lui Gogolea, după ce voi primi înștiințare că, în sfârșit, caloriferul meu a început să dea căldură de cuptor de uscat prune. Parcă mi se făcuse dor de ea! În sobă focul murise.
Părerea mea este că finalul textului este original și interesant, deoarece după descoperirea impresionantă a scheletului, naratorul vorbește într-un mod firesc și chiar amuzant despre întoarcerea la viața de zi cu zi. Consider că această încheiere face povestirea mai plăcută și îi oferă un aer mai puțin sumbru, lăsând cititorului o impresie bună.
