Dragostea nu moare - Maitreyi Devi, Editura Amaltea, 2009
Traducere din limba engleză de Ștefan Dumitru, Theodor Handoca.
Aceasta este povestea Maitreyiei, personajul pe care îl cunoaștem din romanul omonim al lui Mircea Eliade. Am decis să citesc și părerea ei asupra romanului și am fost uimită să aflu cât de mult a fabulat Eliade.
Partea întâi
ÎNTÂI SEPTEMBRIE 1972. ZIUA MEA DE NAȘTERE. Voi, dragii mei prieteni Goutami și Parbati, voi ați fost cei care ați insistat să mi-o sărbătoresc, dar nici n-ați bănuit că-n seara asta, pe când răsunau muzica și recitările și râsetele, eu am fost tot timpul cu gândul departe. Vârtejul timpului, răscolitor, m-a răvășit și m-a purtat cu sine, nu înainte, spre viitor, ci înapoi, adânc în trecut.
E miezul nopții, poate fi și două noaptea. Sunt singură, pe verandă. De aici nu pot cuprinde tot cerul cu privirea. Jumătate din Ursa Mare, ca un etern semn de întrebare privește în jos, către mine - întrebări peste întrebări. Dar de ce revine această întrebare în mine, peste atât amar de vreme? Obișnuiam să mă întreb uneori de ce mi-a fost dat să trăiesc o asemenea întâmplare fără urmări. Acum văd că ea n-a avut nici început, nici sfârșit. Stelele sunt strălucitoare, ele au fost martore ale suferințelor unor oameni fără de număr, întocmai cum astăzi mă urmăresc pe mine. Stelele îmi cheamă întreaga ființă. Mă simt de parcă n-aș fi aici, dar mai sunt încă aici. Aș putea să plec vreodată în altă parte? Aceasta e lumea mea. În patul lui, soțul meu doarme liniștit. Câtă încredere are în mine. El nici nu mă cunoaște prea bine; deși mă iubește atât. Sunt întru totul a lui, dar poate că el a simțit că pentru mine mai există ceva. Totuși, nu are regrete, cum nu am nici eu. Viața mea e împlinită.
Acesta a fost primul semn că povestea lui Maitreyi și Alan nu este chiar așa cum o știm: Maitreyi nu regretă nimic. Acest lucru m-a pus pe gânduri. Chiar atât de neînsemnat a fost Alan pentru ea? Cât de mult din poveste este ceea ce chiar s-a întâmplat? De ce nu a scris autorul povestea adevărată?
Tot ce-aș fi putut dărui lumii, simt că am dăruit. Știu că am cunoscut bucuria iubirii absolute, a adorației ce arde ca flacăra nestinsă. Mi-am găsit rostul și împlinirea dăruindu-i lui Guru al meu tot ce aveam mai bun în mine și atunci, de ce, începând de ieri, viața mea s-a schimbat într-atât?
Ce tulburătoare nemulțumire răscolește nisipul fierbinte al Saharei și amenință să-mi acopere lumea mea roditoare, frumoasă și vie! Știu că sub acest acoperământ totul s-a păstrat cum a fost. Imaginea mea e neclintită în adâncurile minții bărbatului meu adormit, așa cum a fost totdeauna, iar micuțul meu nepot, care doarme acum cuibărit lângă părinții lui, va coborî în goană scara mâine dimineață și va veni să mă îmbrățișeze ca în fiecare zi. Lumea mea este încă aceeași - duioasă, plină de viață și verde. Acum mă tem pentru că simt dogoarea lavei topite ce-amenință s-o cotropească. Nu, nu e lavă. E poate aur topit. Și știu că nu vreau să mă feresc de arșița lui, pentru că îmi aduce bucurie. Îmi amintesc poemul acela: "Când totul se transformă în cenușă, ceva mai rămâne întreg". E tocmai acest ceva, reminiscența, ceea ce nu a ars. Ce agonie, aceste ultime două zile! Trăiesc dorul misterios pe care Kalidasa îl descrie în "Sakuntala": "Văzând o imagine dulce, auzind un sunet armonios, chiar și oamenii fericiți își pierd liniștea, poate că-și amintesc o iubire uitată dintr-o altă viață".
Nu, la mine nu e vorba de o altă viață și nici nu e în trecut, s-a petrecut ieri, acum numai patruzeci și doi de ani. Am pășit cu patruzeci și doi de ani îndărăt. Pentru noi, ființele omenești, e o perioadă lungă, dar cât de puțin înseamnă în eternitate! Timpul nu își aruncă nicăieri ancora. Nu are față, ori spate, ori laturi. Timpul nu are nici răsărit, nici apus. Numai pentru a mă exprima pe mine, infinitul devine finit. Brusc, astăzi, pentru mine s-au șters limitele a patruzeci și doi de ani. Și m-am trezit în eternitate. Nu mai am trecut sau viitor. Sunt c-un picior în 1972, iar cu celălalt, în 1930.
S-a întâmplat în dimineața zilei de întâi septembrie 1972. Cu o zi înainte, un vechi prieten, Gopal, mi-a telefonat după mulți ani. M-a întrebat:
- Amrita, ți-l amintești pe Mircea Euclid?
- Da, un pic, am ezitat eu. De ce mă întrebi?
- Unul din prietenii lui a venit aici. Euclid a fost studentul tatălui tău. Cum el nu mai este, ar vrea să te vadă pe tine, a răspuns Gopal, neatent.
M-a străfulgerat o scânteie de bucurie. La celălalt capăt al firului, Gopal devenise nerăbdător.
- De ce taci? N-aș putea veni cu el la tine acum?
- Nu, nu! M-am oprit o clipă, căutându-mi cuvintele. Am să merg eu la el, mâine. Dă mi adresa.
Ploua de dimineață. Am avut norocul să găsesc un taxi și să ajung la vreme. "De ce mă duc acolo? mă întrebam în gând. De ce-oi fi atât de nerăbdătoare să aflu vești despre un om care nici măcar nu mi-a răspuns la scrisori? Simplă curiozitate, mă linișteam singură. Nu e nimic rău în asta. Vreau să știu ce mai face o persoană pe care am cunoscut-o cândva". Ca să fiu sinceră, trebuie să recunosc că m-am cam gătit, cum ar fi făcut orice femeie. Mi-am îmbrăcat un sari foarte frumos. Pe când stăteam în fața oglinzii, m-am întristat văzând cum arăt. Timpul distruge tot ce avem prețios, el nimicește orice, sfărâmă și sleiește. Oare așa e? Oare timpul nu face decât să îmbătrânească lumea? Oare nu ne și întinerește, totodată? Da, trupul îmi este bătrân, dar mintea? Sufletul lacom să afle vești despre Mircea Euclid este tânăr acum. Și el este creația timpului. Cândva, în tinerețe, am scris un poem:
Timpul care a fost înapoi
E acum înainte
Fața lui fără văl se acoperă cu o mătase-nstelată,
Cine i-a dat veșmânt și podoabă?
Cum s-a născut spectacolul lui trecător?
În curgerea pe nesimțite a timpului
În mișcarea lui fără formă
Cine-nflorește florile?
În fiece clipă noi forme apar
Din oceanul pustietății
Și cad pe țărmul nețărmurit.
Valurile îmblânzesc o iluzie a morții.
E acum înainte
Fața lui fără văl se acoperă cu o mătase-nstelată,
Cine i-a dat veșmânt și podoabă?
Cum s-a născut spectacolul lui trecător?
În curgerea pe nesimțite a timpului
În mișcarea lui fără formă
Cine-nflorește florile?
În fiece clipă noi forme apar
Din oceanul pustietății
Și cad pe țărmul nețărmurit.
Valurile îmblânzesc o iluzie a morții.
Pe când scriam acest poem, nu am știut că ceea ce părea sfârșit poate reîncepe, că ceea ce părea bătrân întinerește și că înseși noțiunile de tânăr și bătrân sunt niște iluzii. Așezată în mașina care înainta în viteză, am râs încetișor de mine însămi. De ce m-am gătit oare, de ce m-am întristat văzându-mi înfățișarea? Doar nu pe Mircea îl voi întâlni. Voi întâlni numai un străin care vine din țara lui.
Ușa era deschisă. Străinul avea fața bronzată, nu tenul acela alb obișnuit la europeni. Era de înălțime mijlocie și mă aștepta în picioare. A spus: "Sunt Sergui Sebastian" și, prinzându-mi mâna în palma lui, mi-a sărutat-o ceremonios. La acest gest familiar, zilele de mult uitate ale tinereții mele s-au clintit greoi, revenindu-mi în minte. "Dumneavoastră sunteți Amrita?" m-a întrebat el. Știam că străinul acesta privește prin mine spre altă Amrita. Admirația și surpriza cuprinse în simpla lui întrebare nu puteau fi stârnite de această Amrită cu părul încărunțit și cu fața ridată. Mă urmărea cu ochii ficși și vederea lui pătrundea până foarte departe. Știam că o privea pe Amrita anilor '30.
- Mă cunoașteți? am întrebat eu calmă. Bărbatul a zâmbit.
- În țara mea vă cunoaște toată lumea. Sunteți eroina unui basm.
- De ce? Din cauza cărții lui Euclid?
- Da, cartea asta ne-a povestit despre dumneavoastră. El a vrut să vă ia în căsătorie, dar tatăl dumneavoastră s-a opus. Sunteți o hindu, iar el e creștin.
- Ce prostie! am ripostat eu.
- Vreți să spuneți că nu e adevărat?
Sergui era vizibil surprins de vehemența mea.
- Ce legătură are povestea asta cu religiile hindu sau creștină? Nu a fost vorba decât de vanitatea lui. Mândria lui a fost rănită, nimic altceva.
Ne-am așezat amândoi și am rămas o vreme tăcuți. Apoi eu am spus:
- Zilele astea se împlinesc patruzeci și doi de ani de când a plecat Mircea. Ocazional, am auzit vorbindu-se despre această carte care are drept titlu numele meu, dar n-am întrebat pe nimeni, niciodată, despre ce este vorba în ea. E un roman sau o carte de poezie sau de eseuri? Am neglijat să mă informez. Dar acum vă întreb, spuneți-mi, ce conține cartea?
Am spus toate acestea zâmbind cu indiferență. Mă felicitam în sinea mea pentru nonșalanța cu care o făcusem. Cât de simplu îmi venea să întreb acum. De ce nu putusem s-o fac timp de atâția ani? Aceea fusese, cu siguranță, o altă Amrita. Ce legătură aveam eu cu Amrita de acum patruzeci și doi de ani, cu eroina cărții? Răspundeam eu pentru faptele ei? Mai putea karma ei să se răsfrângă asupra-mi? Am auzit că nici pentru crimă nu mai ești condamnat, dacă au trecut doisprezece ani. Atunci, pentru ce să-mi fie rușine? Și totuși, știam răspunsul. Pentru că eu sunt o moralistă. Pe mine însămi mă judec întotdeauna cu asprime și nu-mi trec cu vederea nici o slăbiciune. Prietenii nu-mi mărturisesc niciodată greșelile lor. Eu rămân pe înaltul piedestal al onoarei. De câte ori mi-am amintit de Mircea, m-am încruntat în sinea mea. Cum s-au putut întâmpla toate? Cum de m-am putut învoi? Cândva, simțământul adânc de rușine și vinovăție m-a făcut să-i alung amintirea adânc, în subconștient. Și iată că astăzi am putut vorbi cu atâta ușurință...
Sergui a spus:
- E un roman autobiografic. Știți, a continuat el cu entuziasm, știți că, citindu-l, noi am cunoscut Calcutta, am cunoscut societatea indiană, viața indiană. La noi în țară, cartea a stârnit o mare emoție. Se citește ca o tragedie. Suferința lui, agonia apar în carte ca niște picături de sânge.
Sergui nu vorbește bine englezește. Începe să-mi povestească, șovăind, romanul. Eu țin minte numele familiare. Ele bat în inima mea și, una câte una, încuietorile se desfac, dezvăluind treptat încăperea închisă atât amar de ani. Înlăuntrul încăperii e beznă, dar acum știu tot ce se află acolo. Sunt ispitită să intru, dar ezit cuprinsă de temeri.
- Sergui, te rog, fă-mă să aflu adevărul. Ce se spune despre mine în această carte? Îmi pledez cauza surâzând, iar el, cu pronunția lui continentală, în care "t"-ul englezesc sună moale, povestește:
- Întâi, ea iubește un copac.
Cuvintele cad ca niște raze de lună în inima mea. O lampă a amintirii începe să scânteieze.
- E adevărat, oftez eu, e adevărat. Dar spune-mi, există în această carte ceva de care ar putea să-mi fie rușine?
Cu ochii lăsați în jos, Sergui bâiguie:
- El a scris că obișnuiați să-l vizitați noaptea.
- Revoltător! Crede-mă, Sergui, nu e adevărat!
Acum chiar nu știu pe cine să cred. Oare a uitat unul din ei ce s-a întâmplat? Nu cred că așa s-a ajuns la două povești diferite. Eu cred că ambii sunt visători, așa că versiunea fiecăruia s-a îndepărtat în diferite proporții de adevăr. Totuși, cred în continuare că Eliade este cel care a adăugat mai multe elemente povestirii. El nu aparținea lumii lui Maitreyi, așa că în timp ce a cunoscut-o, a cunoscut tot ce îl înconjura. Cred că de aceea a ajuns să distorsioneze povestea inițială.
