Fahrenheit 451 - Ray Bradbury, Editura Art, 2026
traducere din limba engleză de Petre Solomon.
Era o plăcere să dea foc.
Era o plăcere ieșită din comun să vadă cum obiectele se mistuie în flăcări, să le vadă cum se înnegresc și cum se schimbă. Să stea cu degetele încleștate pe montura de alamă a uriașului piton care scuipa petrol ca un venin asupra lumii, să-și simtă sângele zvâcnind în tâmple, în timp ce mâinile lui, ca cele ale unui fantastic dirijor, conduceau toate simfoniile flăcărilor, nimicind prin foc rămășițele și ruinele carbonizate ale istoriei. Cu casca numerotată simbolic 451, așezată pe capul masiv, cu ochii aruncând flăcări portocalii la gândul a ceea ce urma să fie, deschise aprinzătorul și casa explodă într-o vâlvătaie hămesită, incendiind cerul serii într-un vârtej de roșu, galben și negru. Păși în mijlocul roiului de scântei. Mai presus de orice, își dorea - la fel ca în vechea glumă - să împingă o nalbă, cu un băț, în vâlvătaie, în timp ce cărțile cu paginile fâlfâind ca niște aripi de porumbel, mureau pe verandă și pe pajiștea din fața casei. În timp ce cărțile săreau în sus în vârtejuri de scântei, scrumul lor fiind purtat departe de vântul pe care incendiul îl preschimba într-un nor întunecat.
Montag rânji, acel rânjet înfricoșător al oamenilor atinși de flăcări și ținuți de ele la distanță.
Știa că, atunci când se va întoarce la unitatea de pompieri, își va putea face cu ochiul în oglindă, ca un comediant cu chipul înnegrit cu dop ars. Mai târziu, când va merge la culcare, își va simți prin întuneric mușchii feței încremeniți în același rânjet necruțător ca focul. Acel surâs nu dispărea niciodată, niciodată, de când se știa el.
Își agăță în cuier casca lucioasă ca un cărăbuș, apoi o lustrui; alături își atârnă cu grijă haina de protecție din material neinflamabil; făcu duș cu apă din belșug. După aceea, fluierând, cu mâinile în buzunare, traversă etajul unității de pompieri și păși în gol. În ultima clipă, când părea să nu mai aibă vreo scăpare, scoase mâinile din buzunare și se prinse de bara aurie. Se lăsă să alunece în jos și își frână coborârea când ajunse cu călcâiele la nici trei centimetri de podeaua de beton de dedesubt.
Ieși din clădire și porni pe strada pustie în miez de noapte, îndreptându-se către metrou; de aici, trenul silențios, cu aer comprimat, îl coborî prin tunelul său gresat, în măruntaiele pământului, apoi, deschizând ușile într-un val de aer cald, îl depuse pe scara rulantă cu dale alburii care urca la suprafață, într-un cartier de la marginea orașului.
Fluierând, se lăsă purtat de scara rulantă înspre aerul încremenit al nopții. Porni spre colț, fără a se gândi la ceva anume. Cu toate acestea, înainte de a da colțul încetini pasul, ca și cum un vânt s-ar fi iscat din senin, ca și cum cineva l-ar fi chemat pe nume.
În ultimele nopți, mergând spre casă sub lumina stelelor, îl încercaseră senzații tulburi în legătură cu aleea care dădea colțul. Avea impresia că, numai cu o clipă înainte ca el să apară după colț, acolo se aflase cineva. În aer plutea o ciudată acalmie, ca și cum cineva ar fi așteptat acolo liniștit, ca numai cu o secundă înainte de venirea lui să se preschimbe într-o umbră, lăsându-l să treacă prin ea. Poate că nările lui adulmecau o vagă undă de parfum, poate că pielea de pe dosul palmelor și de pe față sesiza o temperatură mai crescută în acest punct în care o persoană, stând pe loc, ridicase pentru o clipă temperatura cu câteva grade. Era ceva de neînțeles. De fiecare dată când dădea colțul, nu vedea decât aleea albă, pustie și șerpuită, afară poate de o singură noapte, când ceva se făcuse nevăzut într-o clipită peste peluză, înainte ca el să poată desluși despre ce fusese vorba sau să rostească vreun cuvânt.
În noaptea aceasta încetini pasul, gata să se oprească. Gândul lui, care deja era pe cale să dea colțul, auzise o șoaptă aproape insesizabilă. O răsuflare? Sau poate numai aerul dislocat de prezența cuiva care aștepta acolo în tăcere?
Dădu colțul.
Frunzele toamnei se învolburau pe asfaltul luminat de lună, astfel că fata care înainta pe trotuar părea că alunecă, purtată înainte de vânt și de frunze. Își ținea capul aplecat, privind cum pantofii ei împrăștiau vârtejul de frunze. Obrazul delicat și alb ca laptele oglindea o curiozitate blândă, care zăbovea asupra a tot ce se găsea în jur cu o neobosită sete de cunoaștere. Pe chipul fetei se ghicea o ușoară undă de mirare; ochii întunecați contemplau lumea înconjurătoare cu atâta concentrare, încât nimic nu le scăpa. Fata purta o rochie albă și foșnitoare. Lui i se păru că-i aude până și mișcarea mâinilor legănate în mers, apoi sunetul abia sesizabil al chipului alb întors spre el, în clipa în care fata descoperi că se găsea la un pas de bărbatul care aștepta în mijlocul trotuarului.
Deasupra lor copacii foșniră, lăsând să cadă la pământ ploaia lor uscată. Fata se opri, gata să facă un pas înapoi, totuși rămase privindu-l pe Montag cu ochi atât de negri, strălucitori și vii, încât el avu senzația că spusese ceva minunat. Știa însă că nu-și mișcase buzele decât ca s-o salute, apoi, văzând-o cum privea hipnotizată salamandra de pe brațul lui și insigna cu pasărea phoenix de pe piept, i se adresă din nou.
- Trebuie să fii noua noastră vecină, nu-i așa? întrebă el.
- Iar dumneata ești probabil... ridică privirea de la simbolurile meseriei lui...pompierul.
Glasul i se stinse.
- Spui asta pe un ton ciudat.
- Aș... aș fi ghicit și cu ochii închiși, răspunse ea, rostind rar cuvintele.
- De ce? Din cauza mirosului de petrol? Nevastă-mea se plânge tot timpul, râse Montag. Niciodată nu dispare cu totul.
- Așa e, întări ea, fascinată.
El o simți dându-i ocol, cercetându-l pe toate părțile, scuturându-l ușor, golindu-i buzunarele, fără însă a se clinti din loc.
- Petrolul e pentru mine un fel de parfum, explică el, văzând că tăcerea se prelungea.
- Chiar așa ai impresia?
- Desigur. De ce nu?
Ea își luă un răgaz de gândire.
- Nu știu. Se întoarse cu fața spre aleea care ducea la casele lor. Pot să merg cu dumneata? Numele meu e Clarisse McClellan.
- Clarisse. Eu sunt Guy Montag. Hai, vino. Ce cauți pe stradă la o oră așa târzie? Câți ani ai?
Mergeau pe trotuarul argintat de lună, prin aerul răcoros al nopții, în care plutea un vag parfum de caise și căpșuni proaspete. El se uită în jur, dându-și seama că așa ceva era cu neputință în această perioadă a anului.
N-o văzu decât pe fata care pășea acum alături de el, cu obrazul strălucind alb ca zăpada în lumina lunii; își dădu seama că ea chibzuia la întrebările lui, căutând cel mai potrivit răspuns pe care i-l putea da.
- Ei bine, spuse ea, am șaptesprezece ani și sunt nebună. Unchiul meu zice că sunt două lucruri care merg întotdeauna mână în mână. Când cineva te întreabă câți ani ai, spune el, răspunde că ai șaptesprezece ani și că ești nebună. Nu-i o oră frumoasă pentru plimbare? Îmi place să privesc lucrurile și să simt în nări parfumul lor, uneori rămân trează toată noaptea, ca să mă plimb și să văd răsăritul soarelui.
Își continuară mersul în tăcere și, în cele din urmă, ea spuse cu un aer gânditor:
- Știi, mie nu mi-e deloc frică de tine.
El rămase surprins.
- De ce să-ți fie frică?
- Mulți oameni se tem. Vreau să spun, se tem de pompieri. În definitiv, ești un om la fel ca toți ceilalți...
El se văzu reflectat în ochii fetei ca în două picături strălucitoare de apă: mic și întunecat, dar distinct până în cele mai mici detalii, cu ridurile din jurul gurii, cu toate trăsăturile, ca și cum ochii ei ar fi fost două fragmente miraculoase de ambră violetă care-l puteau oglindi și păstra intact. Chipul fetei, acum întors spre el, părea un cristal lăptos și fragil, răspândind o lumină blândă și constantă. Nu lumina isterică dată de electricitate, ci... ce anume?
Lumina blândă, aparte și ciudat de liniștitoare a luminării. Cândva în copilărie, în timpul unei pene de curent, mama lui găsise o ultimă luminare, pe care o aprinsese; în scurtul răstimp de o oră redescoperise lumea: într-o asemenea lumină spațiul își reducea dimensiunile, restrângându-se intim în jurul lor, mamă și fiu, singuri, transfigurați, sperând ca lumina să nu se reaprindă prea curând...
Apoi Clarisse McClellan vorbi din nou.
- Te superi dacă îți pun o întrebare? De cât timp ești pompier?
- De zece ani, de la vârsta de douăzeci de ani.
- Citești vreodată cărțile pe care le arzi?
- E interzis prin lege! râse el.
- Oh. Desigur.
- E o muncă bună. Luni ardem Miller, miercuri ardem Whitman, vineri Faulkner, le facem scrum, apoi ardem și scrumul. E deviza noastră oficială.
Merseră mai departe și fata îl întrebă:
- E adevărat că, în urmă cu mulți ani, pompierii stingeau focurile în loc să le aprindă?
- Nu. Casele au fost întotdeauna construite din material neinflamabil, te rog să mă crezi.
- Ciudat. Am auzit că, odinioară, casele luau foc din întâmplare și pompierii erau necesari ca să stingă focul.
El râse.
Ea îi aruncă o privire fugară.
- De ce râzi?
- Nu știu. Râse din nou, apoi se opri. De ce?
- Râzi, deși n-am spus nimic amuzant, apoi răspunzi pe loc. Niciodată nu te gândești la întrebarea pe care ți-am pus-o.
El se opri din mers.
- Zău că ești ciudată, spuse, fixând-o cu privirea. Nu ai deloc respect?
- N-am vrut să te jignesc. Cred că, pur și simplu, îmi place prea mult să privesc oamenii.
- Ei bine, pentru tine asta nu înseamnă nimic întrebă el, bătându-se peste cifrele 451 cusute pe mâneca de culoarea cărbunelui ars.
- Ba da, șopti fata. luți pasul. Ai urmărit vreodată mașinile cu reacție care gonesc pe bulevard?
- Nu schimba vorba!
- Uneori îmi vine să cred că șoferii nu știu ce e iarba sau ce sunt florile. Pentru că niciodată nu au timp să le privească, spuse ea. Dacă îi arăți unui șofer o ceață verde, va spune: "Ah, da, e iarbă." O ceață roz: "Ah, da, e o grădină cu trandafiri!"
- Ceața albă înseamnă case. Ceața maronie înseamnă vite. Unchiul meu a mers o dată pe șoseaua aceasta cu viteză mică. Cu șaizeci de kilometri la oră, și l-au trimis la închisoare două zile. Nu-i straniu și totodată trist?
- Te gândești la prea multe lucruri, îi spuse stânjenit Montag.
- Rareori mă uit la pereții vorbitori, rareori merg la curse ori în parcurile de distracții. Așadar, presupun că am o groază de timp pentru gânduri aiurite. Ai văzut panourile lungi de șaizeci de metri de la marginea orașului? Știai că, odinioară, panourile publicitare aveau numai șase metri? Apoi mașinile au început să meargă pe șosele cu asemenea viteză, încât panourile au trebuit lungite, ca reclamele să poată fi citite.
- Asta n-am știut! râse scurt Montag.
- Pun prinsoare că mai știu și altceva ce dumneata nu știi. Dimineața iarba e plină de rouă.
Brusc, Montag nu-și mai aminti dacă știuse sau nu, ceea ce-l făcu să devină irascibil.
- Și dacă te uiți bine, făcu ea semn spre lună, acolo e un om.
Montag nu mai privise de multă vreme luna.
Am ales ca în săptămâna 22 să selectez un citat din Fahrenheit 451 pentru ca este o carte cu un mesaj greu de dus. O distopie scrisă acum mai mult de 70 de ani, dar care încă rămâne atât de relevantă. După această carte au fost realizate două ecranizări importante, una în 1966 în regia lui François Truffaut, iar cealaltă în 2018, cu actorul Michael B. Jordan. Mi se pare foarte important să citim și să discutăm cărți care au fost de-a lungul timpului interzise în școli și biblioteci. Care a fost motivul interzicerii lor? Ne apropiem cumva de acestă variantă de viitor? Poate să devină normalitate această ideologie de a distruge cărțile? Nu știu răspunsul la aceste întrebări, dar această carte ne prezintă povestea unei lumi înfricoșător de apropiată de a noastră.
