Extrem de tare și incredibil de aproape - Jonathan Safran Foer, Editura Humanitas, 2007
Traducere din limba engleză de Andra Matzal.
Mai demult veneam aici cu autobuzul, la fiecare sfârșit de săptămână, ca să iau ziarele și revistele pe care oamenii le lăsau în urmă când se urcau în avion, mama ta citește, citește și citește mereu, vrea engleză, numai engleză, să fie asta o regulă? Veneam târziu vinerea după-amiază, de obicei ajungeam acasă cu o revistă sau două și poate un ziar, dar ea voia mai multe, mai mult argou, mai multe figuri de stil, țâță de mâță, ce pisici albastre, altă mâncare de pește, obosit varză, voia să vorbească de parcă s-ar fi născut aici, de parcă n-ar fi venit din altă parte, așa că am început să car după mine un rucsac, în care îndesam cât de multe puteam, până se îngreuna, umerii-mi ardeau de atâta engleză, iar ea voia din ce în ce mai multă, așa că mi-am luat o valiză, am umplut-o până ce abia mai puteam trage fermoarul, valiza era plină ochi de engleză, îmi ardeau brațele de atâta engleză, la fel și palmele, și încheieturile, oamenii credeau, probabil, că eu chiar plecam undeva, a doua zi dimineață mă durea spatele de la atâta engleză, m-am trezit învârtindu-mă pe aici, pierzând tot mai mult timp, uitându-mă cum avioanele duc și aduc oameni, am început să vin de două ori pe săptămână și să stau ore întregi, când venea timpul să merg acasă nu mai voiam să plec, iar atunci când nu eram aici, voiam să fiu aici, acum vin în fiecare dimineață înainte să deschidem magazinul și-n fiecare seară, după cină, deci ce poate fi, oare sper să văd pe cineva cunoscut coborând din avion, aștept vreo rudă care nu va veni niciodată, o aștept pe Anna?
Când eram mică și nu voiam să mă culc la amiază (pentru că doar copii mici fac asta, iar șase este o vârstă mare, cu rezonanță, adică, să fim serioși, e mai mult de jumătate dintr-un deceniu) stăteam întinsă în pat și mă lăsam în voia gândurilor, să mă poarte unde vor ele. Uneori, după ce trecea ceva timp și reușeam să mă extrag din mareea minții, mă surprindeam întrebându-mă: Cum am ajuns să mă gândesc la asta? Și așa încercam să reconstruiesc traseul pe care mi-au alunecat gândurile prima oară, căutând punctul de pornire. Câteodată îl găseam, alteori nu, dar mereu mă amuza și / sau intriga modul în care se formează conexiunile în mintea noastră, uneori atât de incoerent încât odată ce atingem o concluzie, rareori ne mai amintim traseul pe care l-am parcurs pentru a ajunge acolo. Însă mi se pare că autorul surprinde perfect acest proces, flux, călătorie a gândurilor în fraza nesfârșită și alambicată de mai sus. Îmi pare esențial să folosești rar tasta de punct atunci când transcrii fluctuațiile minții cuiva.
Nu, nu-i asta, nu are legătură cu bucuria mea, cu eliberarea de povară. Îmi place să-i văd pe oameni regăsindu-se, poate că ăsta e un lucru prostesc, dar ce pot să zic, îmi place să văd oameni alergând unul spre altul, îmi plac săruturile și lacrimile, îmi place nerăbdarea, urechile care nu sunt suficient de mari, ochii care nu pot cuprinde dintr-odată schimbarea, îmi plac îmbrățișarea, regăsirea, momentul în care încetează dorul de cineva, stau deoparte, cu o cafea, și scriu în caietul meu, studiez orarele de zbor pe care deja le-am memorat, observ, scriu, încerc să nu-mi aduc aminte de viața pe care n-am vrut s-o pierd, dar pe care am pierdut-o și de care trebuie să-mi amintesc, când sunt aici, mi se umple inima de bucurie, chiar dacă bucuria asta nu e a mea, iar la sfârșitul zilei îmi umplu valiza cu știri vechi. Poate că asta e povestea pe care mi-o spuneam când am cunoscut-o pe mama ta, am crezut că putem alerga unul spre celălalt, am crezut că putem avea o regăsire frumoasă, chiar dacă la Dresda abia ne cunoșteam. N-a fost să fie. Amândoi am rătăcit, cu brațele larg deschise, dar nu unul spre celălalt, brațele marchează distanța, toată povestea noastră a fost o regulă prin care să ne conducem viața de cuplu, totul a fost o măsurătoare, o împerechere de milimetri și reguli, când ea se trezește și merge la duș, eu hrănesc animalele - asta e o regulă - pentru ca ea să nu se simtă rușinată, ea își face de lucru când eu mă dezbrac seara - regulă -, merge la ușă să verifice dacă e încuiată, verifică de două ori cuptorul, își inspectează colecția de porțelanuri din dulap, trece în revistă, din nou, bigudiurile pe care nu le-a folosit niciodată de când ne cunoaștem și, când ea se dezbracă, îmi găsesc mai multe preocupări ca oricând. La doar câteva luni după căsătorie, am început să izolăm diverse zone din apartament și să le etichetăm ca "Locuri ale Nimicului", în care fiecare dintre noi avea asigurată intimitate desăvârșită, am căzut de acord că nu ne vom uita niciodată la aceste zone, că ele vor fi teritorii inexistente în apartament, unde câte unul dintre noi va înceta temporar să existe, primul a fost lângă piciorul patului din dormitor, l-am marcat cu bandă roșie pe covor și era suficient de mare cât să stai în picioare, era un loc bun să dispari, știam amândoi că e acolo, dar nu ne uitam niciodată la el, a funcționat atât de bine că ne-am hotărât să facem un Loc al Nimicului și în camera de zi, părea o necesitate, pentru că, uneori, unul dintre noi vrea să dispară în timp ce se află în camera de zi, iar celălalt pur și simplu vrea să dispară, am făcut zona asta puțin mai mare, pentru ca unul dintre noi să se poată întinde acolo, era o regulă să nu ne uităm niciodată la spațiul ăla dreptunghiular, el nu exista, și când te aflai acolo, nici tu nu existai, pentru o vreme a fost de-ajuns, dar numai pentru o vreme, aveam nevoie de mai multe reguli, la cea de-a doua aniversare a noastră am marcat o întreagă cameră de oaspeți ca Loc al Nimicului, atunci părea o idee bună, uneori, un petic de la piciorul patului sau un dreptunghi din camera de zi nu-ți oferă destulă intimitate, fața ușii care dădea spre camera de oaspeți nu era Nimic, iar fața dinspre hol era Ceva, clanța care le unea pe cele două nu era nici Nimic, nici Ceva. Pereții holului nu erau Nimic, chiar și fotografiile au dispărut, mai ales fotografiile, dar holul în sine era Ceva, cada nu era Nimic, apa din cadă era Ceva, părul de pe corpurile noastre nu era Nimic, bineînțeles, dar odată ce se aduna la gura de scurgere devenea Ceva, încercam să ne ușurăm viețile, încercam, prin toate regulile, să ne facem viața suportabilă. Dar între Nimic și Ceva au început să se iște neînțelegeri, dimineața, o vază de Nimic reflecta o umbră de Ceva, la fel ca amintirea unei persoane pe care ai pierdut-o, ce zici de asta, noaptea, lumina de Nimic din camera de oaspeți se revărsa pe sub ușa de Nimic și se împrăștia în holul de Ceva, nu mai e nimic de spus. A devenit greu să navighezi între Ceva și Ceva fără să treci accidental prin Nimic, iar atunci când Ceva - o cheie, un stilou, un ceas de buzunar - rămânea accidental într-un Loc al Nimicului, nu putea fi niciodată recuperat, asta era o regulă nescrisă, ca majoritatea regulilor noastre. S-a ajuns la un moment dat, cu un an sau doi în urmă, ca apartamentul nostru să fie mai mult Nimic decât Ceva, asta, ca atare, nu trebuia să fie o problemă, ne-ar fi putut salva. Ne-a făcut mai mult rău. Într-o după-amiază, stăteam pe canapeaua din dormitorul numărul doi, gândindu-mă, gândindu-mă și tot gândindu-mă, când mi-am dat seama că stăteam pe o insulă de Ceva. "Cum am ajuns aici?" m-am întrebat, înconjurat de Nimic, "Și cum mă pot întoarce?" Cu cât mama ta și cu mine stăteam mai mult împreună, cu atât luam de bine presupozițiile celuilalt, cu atât mai multe lucruri erau spuse și mai multe, prost înțelese, îmi amintesc că o dată m-am referit la un spațiu drept Nimic, în timp ce ea era sigură că noi căzuserăm de acord că acel spațiu era Ceva, înțelegerile noastre tacite au dus la neînțelegeri, la suferință, am început să mă dezbrac în fața ei, asta s-a întâmplat doar cu câteva luni în urmă, iar ea a spus "Thomas! Ce te-a apucat?", iar eu am făcut un semn: "Credeam că aici nu e Nimic", acoperindu-mă cu unul din caietele mele, iar ea a spus "E Ceva!" Am scos din dulapul din hol schița apartamentului nostru și am lipit-o pe ușa de la intrare, iar cu un marker verde și unul portocaliu am separat Ceva de Nimic. "Aici e Ceva", am hotărât. "Aici nu-i Nimic." "Ceva." "Ceva." "Nimic." "Ceva." "Nimic." "Nimic." "Nimic." Totul a fost stabilit pentru totdeauna, nu va mai fi decât pace și fericire, dar n-a durat decât până noaptea trecută, ultima noastră noapte împreună, când mi-a pus inevitabila întrebare, i-am spus: "Ceva", acoperindu-i fața cu palmele și apoi ridicându-le ca pe un voal nupțial. "Trebuie să fim." Dar în adâncul inimii știam adevărul.
Deseori se întâmplă să fiu surprinsă privind în gol. Dar nu pentru că și în înăuntrul minții mele s-ar afla vreun gol, vreun peisaj de lac limpede, translucid, ci mai degrabă pentru că încerc să umplu acel gol cu gândurile mele, mai mereu încâlcite, opace și labirintice, într-o încercare de a le forța să prindă contur pentru a putea începe să le deslușesc. Uneori folosesc golul pe care îl privesc ca pe o oglindă, ca pe un proiector al conținutului minții mele, atunci când vreau să mă scufund în capul meu, să fiu absorbită de o amintire frumoasă sau un gând interesant. Funcționează mult mai bine ca închisul ochilor, căci nimicul profund și neîngrădit din spatele pleoapelor îmi refractă gândurile în o mie de direcții diferite și nu este greu să mă rătăcesc. Astfel, pentru mine, nimicul este un prieten vechi, care-mi oferă un răgaz din când în când de la agitația lumii înconjurătoare. Dar aici mă refer la o licărire de nimic într-o mare de ceva, căci așa arată echilibrul.
