Tronul de cleștar - Sarah J. Maas, Editura RAO, 2012
Traducere din limba engleză de Cristina Barbu.
În ciuda încercării sale de a-și controla respirația, Celaena gâfâia alergând alături de Chaol în parcul de vânătoare. Dacă el era obosit, nu o arăta, cu excepția licărului de sudoare de pe chip și a cămășii îmbibate.
Alergau spre un deal, vârful acestuia încă fiind ascuns în ceața dimineții. Picioarele i se înmuiară la vederea pantei înclinate, iar stomacul i se urcă în gât. Celaena gâfâi tare pentru a-i atrage atenția lui Chaol înainte de a încetini și a-și arunca brațele în jurul unui copac.
Răsuflarea îi cutremura pieptul, iar Celaena se ținu strâns de trunchi în timp ce vomită. Ura căldura lacrimilor ce i se prelingeau din ochi, dar nu le putea șterge și vomită din nou. Chaol stătea în apropiere, privind. Celaena își sprijini fruntea de un braț, calmându-și răsuflarea, îndemnându-și trupul să se liniștească... Trecuseră trei zile de la primul test, zece de la sosirea ei în Rifthold, iar ea încă nu era în formă. Următoarea eliminare era în patru zile și, deși antrenamentul își reluase cursul normal, ea începuse să se trezească puțin mai devreme decât de obicei. Nu va pierde în fața lui Cain sau a lui Renault, sau a oricăruia dintre ei.
- Ai terminat? întrebă Chaol.
Ea ridică privirea pentru a se încrunta la el, dar totul se învârtea în jur și vomită din nou.
- Ți-am spus să nu mănânci înainte să plecăm.
- Ai terminat cu atitudinea asta îngâmfată?
- Ai terminat cu vărsarea mațelor?
- Momentan, se răsti ea. Poate că data viitoare nu voi mai fi atât de curtenitoare și voi vomita pe tine.
- Dacă mă poți prinde, spuse el cu jumătate de zâmbet.
Își dorea să îi smulgă zâmbetul de pe chip, dar, când făcu un pas, genunchii o trădară și își sprijini din nou mâinile de copac, așteptând ca stomacul să i se revolte din nou. Cu colțul ochiului îl zări privindu-i spatele, care îi era expus prin cămașa îmbibată cu sudoare. Se ridică.
- Îți face plăcere să te uiți la cicatricile mele?
El își mușcă buza de jos.
- Când le-ai căpătat pe astea? Celaena știu că se referea la cele trei urme enorme care îi traversau spatele.
- Când crezi? spuse ea. El nu răspunse, iar ea privi în sus, către bolta de frunze de deasupra lor. Briza dimineții le zburli, smulgând câteva de pe ramurile scheletice. Pe alea trei, continuă ea, le am din prima zi în Endovier.
- Ce-ai făcut să le meriți?
- Să le merit? Râse ascuțit. Nimeni nu merită să fie biciuit asemenea unui animal. Chaol deschise gura, dar ea nu îl lăsă să vorbească. Am ajuns în Endovier, iar ei m-au târât în mijlocul ocnei și m-au legat între stâlpii de eșafod.
Douăzeci și una de lovituri de bici. Ea se holbă la el fără să îl vadă în întregime, iar cerul cenușiu căpătă culoarea întunecată a Endovierului și vuietul vântului deveni suspinele sclavilor. Asta a fost înainte de a mă împrieteni cu câțiva dintre ceilalți sclavi și am petrecut acea primă noapte întrebându-mă dacă voi rezista până dimineață, dacă spatele mi se va infecta sau dacă voi sângera și voi muri înainte de a ști ce se petrece.
- Nu te-a ajutat nimeni?
- Doar a doua zi de dimineață. O tânără femeie mi-a strecurat o cutie cu unguent în timp ce așteptam la coadă pentru micul dejun. Nu am apucat niciodată să îi mulțumesc. Mai târziu în ziua aceea, patru supraveghetori au violat-o și au ucis-o. Celaena își încleștă pumnii; ochii o înțepau. În ziua în care mi-am ieșit din fire, continuă ea, m-am oprit la postul lor din mină ca să-i răsplătesc pentru ceea ce i-au făcut.
Au murit prea repede.
Celaena nu plânge când îi povestește lui Chaol. Nu tremură, nu se oprește la mijloc ca să își tragă sufletul. Spune douăzeci și una de lovituri de bici cu același ton cu care ai spune un număr de telefon. Și eu cred că asta e unul dintre cele mai oneste lucruri pe care le-am citit despre cum arată trauma după ce s-a sedimentat.
La început doare acut, vizibil, cu zgomot. Dar după un timp devine parte din tine, intră în oase, și nu mai e ceva ce simți, e ceva ce ești. Nu mai ai energie să îl porți dramatic. Îl porți și gata.
Și Sarah J. Maas nu îl lasă pe Chaol să repare asta. El deschide gura și se bâlbâie, incapabil să rostească cuvântul, și Celaena nu îl ajută. Nu îi spune că e în regulă, nu îl scutește de incomoditate. Îi oferă un zâmbet amar și continuă. Pentru că unele lucruri nu pot fi reparate cu cuvinte și amândoi știu asta.
Ce mi se pare important e finalul scenei. Nu există o concluzie, nu există o îmbrățișare sau un moment de vindecare. Ea o ia la fugă spre deal, spre soare, și atât. Nu rezolvat, nu vindecat. Doar înainte, pentru că înainte e singurul loc unde mai poți merge când în spate nu mai e nimic de recuperat.
- Dar erai o femeie în Endovier, spuse Chaol, vocea lui fiind dură și calmă. Nimeni niciodată... se bâlbâi, incapabil a rosti cuvântul.
Ea îi oferi un zâmbet timid și amar.
- În primul rând, se temeau de mine. Iar după ziua în care aproape am atins zidul, niciunul dintre ei nu a mai îndrăznit să se apropie de mine. Dar, dacă un gardian încerca să fie prea prietenos... ei, bine, devenea exemplul care le amintea celorlalți că puteam la fel de ușor să îmi pierd cumpătul, dacă asta simțeam.
Vântul se învolbură în jurul lor, smulgându-i șuvițe de păr din cosița împletită. Nu era nevoie să dea glas celeilalte suspiciuni - aceea că poate, cumva, Arobynn îi mituise pe gardienii din Endovier pentru siguranța ei.
Fiecare supraviețuiește cum poate.
Celaena nu înțelese prea bine blândețea din privirea pe care i-o oferi Chaol când încuviință. Îl privi doar pentru o clipă înainte de a o rupe la fugă, la deal, unde primele raze de soare începeau să răzbească prin ceață.
În după-amiaza următoare, Campionii stăteau așezați în jurul lui Brullo, care le ținea lecții despre diferite arme și alte prostii pe care ea le învățase cu ani în urmă și nu era nevoie să le audă din nou. Tocmai se gândea dacă putea dormi stând în picioare când, cu colțul ochiului, o mișcare bruscă la ușile balconului îi atrase atenția. Celaena se întoarse exact la timp pentru a-l vedea pe unul dintre Campionii masivi - unul dintre soldați - lovind un gardian din apropiere, doborându-l la pământ. Capul gardianului lovi marmura cu o pocnitură, iar el rămase inconștient. Celaena nu îndrăzni să se miște - niciunul dintre Campioni nu o făcu - în timp ce bărbatul se năpusti spre ușă, către grădină și libertate.
Dar Chaol și gărzile sale se mișcară atât de repede, încât Campionul răzvrătit nu avu timp să atingă ușa de sticlă înainte ca o săgeată să îl străpungă direct în gât.
Tăcerea căzu peste încăpere, iar jumătate din gardieni îi încercuiră pe Campioni, cu mâinile pe săbii, pe când ceilalți, inclusiv Chaol, se repeziră spre Campionul mort și gar- dianul prăbușit. Arcașii de la mezanin se înarmară cu un geamăt al coardelor. Celaena rămase nemișcată, la fel ca Nox, care stătea aproape de ea. O mișcare greșită și un gardian speriat ar fi putut să o ucidă. Nici măcar Cain nu respira prea adânc.
Prin zidul de Campioni, gărzi și armele lor, Celaena îl zări pe Chaol îngenunchind lângă gardianul inconștient. Nimeni nu îl atinse pe Campionul căzut, care zăcea cu fața în jos și cu mâna încă întinsă către ușa din sticlă. Sven era numele sau, deși nu știa motivul pentru care fusese exclus din armată.
- Zei din Ceruri! răsuflă Nox, atât de încet încât buzele de-abia i se mișcară. Tocmai... l-au ucis. Celaena se gândi să îi spună să tacă, dar chiar și asta părea riscant. Câțiva dintre
Campioni șușoteau unul altuia, dar nimeni nu îndrăznea să facă vreun pas. Știam că vorbesc serios despre faptul că nu ne lasă să plecăm, dar... Nox înjură, iar ea îl simți privind-o pieziș. Mi-a fost garantată imunitatea de către sponsorul meu. M-a căutat și mi-a spus că nu voi merge la închisoare dacă pierd competiția. În acel moment, Celaena știu că el vorbea mai mult pentru sine, iar, când ea nu răspunse, Nox încetă. Ea se holbă îndelung la Campionul mort.
Ce îl făcuse pe Sven să riște? Și de ce aici, chiar acum? Mai erau încă trei zile până la al doilea test; ce făcuse momentul ăsta atât de special? În ziua în care ea își ieșise din fire în Endovier, nu se gândise la libertate. Nu, ea alesese timpul și locul, apoi atacase. Nu avusese niciodată intenția să evadeze.
Razele soarelui străpunseră ușile, luminând sângele Campionului pe sticla pătată. Poate că înțelesese că nu avea nicio șansă de a câștiga și că acest tip de moarte era mult mai bună decât să se întoarcă în oricare loc din care venise aici. Dacă voia să evadeze, ar fi așteptat până la lăsarea întunericului, când ar fi fost departe de oricine din competiție. Sven dorise să dovedească un lucru, înțelese ea, și asta doar din pricina acelei zile în care ea ajunsese la un pas de a atinge zidul Endovierului.
Adarlan le putea lua libertatea, le putea distruge viețile și îi putea doborî și biciui, forța să participe la concursuri ridicole, dar, criminali sau nu, ei erau încă oameni. Moartea - mai degrabă decât să facă parte din jocul regelui - era ultima opțiune pentru el.
Încă holbându-se la mâna lui întinsă către un orizont de neatins, Celaena spuse o rugăciune tăcută pentru Campionul mort și îi dori liniștea.
Detaliul cu mâna e cel care rămâne. Nu fața, nu numele, nu povestea lui Sven. Mâna întinsă spre o ușă pe care nu a apucat să o atingă.
Sarah J. Maas ar fi putut să descrie scena altfel, mai dramatic, mai lung. În schimb a ales să o comprime în imaginea aia mică și precisă. O mână. O ușă de sticlă. Distanța dintre ele.
Celaena nu îl știe pe Sven. Știe doar numele și că fusese exclus din armată, fără să știe de ce. Și totuși stă și se uită la el mai mult decât la oricine altcineva din cameră. Pentru că ea înțelege ceva ce ceilalți poate nu înțeleg: că gestul lui nu a fost o greșeală de calcul. A fost o alegere. Ultima pe care o mai putea face într-un loc unde toate celelalte îi fuseseră luate.
Nu îl judecă. Nu îl plânge zgomotos. Îi spune o rugăciune tăcută și îi dorește liniștea. Atât. Și în simplitatea asta e mai mult respect decât în orice discurs.
