Al 5-lea val - Rick Yancey, Editura youngART, 2019
Traducere din limba engleză de Laura Sandu.
Uneori mă gândesc că e posibil să fiu ultimul om de pe pământ.
Asta înseamnă că sunt ultima ființă umană din Univers.
Știu că e o prostie. Nu se poate să-i fi omorât pe toți... Îmi dau seama însă, că s-ar putea întâmpla, în cele din urmă. Și apoi mă gândesc că asta e exact ce vor Ceilalți să gândesc.
Mai țineți minte dinozaurii? Ei bine...
Deci probabil că nu sunt ultimul om de pe pământ, dar sunt printre ultimii. Complet singură - și foarte probabil așa voi rămâne - până când cel de-al Patrulea Val va trece și mă va lua cu el.
Ăsta e unul dintre gândurile mele nocturne. Un gând în genul vai-de-mine-sunt-mâncată de la ora trei dimineața. Când mă fac covrig, atât de speriată că nici nu pot închide ochii, când mă înec atât de adânc în frică încât trebuie să-mi reamintesc să respir, să-mi rog inima să continue să bată. Când creierul mi-o ia razna și sare ca un CD zgâriat. "Singură, singură, singură, Cassie ești singură."
Așa mă cheamă. Cassie.
Cassie nu vine de la Cassandra. Nici de la Cassidy. Ci de la Cassiopeia, constelația de pe cerul nordic, cu regina cea frumoasă, dar orgolioasă, legată de tronul ceresc de către Poseidon, zeul apelor, drept pedeapsă pentru mândria ei.
În greacă numele meu înseamnă "Cea ale cărei cuvinte se fac cunoscute."
Părinții mei nu știau nimic despre acest mit. Și-au spus doar că e un nume frumos.
Chiar și atunci când mai existau încă oameni care să mă strige pe nume, nimeni nu mă striga Cassiopeia, în afară de tata. Care-mi zicea așa doar atunci când mă tachina. Și mereu cu un accent italian foarte prost: "Cas-iii-oo-PEE-a".
Mă scotea din minți. Nu mi se părea nici amuzant, nici simpatic și mă făcea să-mi urăsc propriul nume.
- Mă cheamă Cassie! urlam la el. Scurt, Cassie!
Acum aș da orice să-l aud pronunțându-l măcar o dată. Când am împlinit doisprezece ani - cu patru ani înainte de Sosire - tata mi-a adus un telescop de ziua mea. Într-o seară de toamnă, când văzduhul era rece și limpede, l-a montat în curtea din spate și mi-a arătat constelația.
- Vezi? Arată ca un M, a zis el.
- De ce au botezat-o Cassiopeia dacă e în formă de M? am întrebat. De la ce vine M-ul?
- Păi... nu știu dacă vine de la ceva, a răspuns tata zâmbind. Mama îi spunea mereu că zâmbetul e punctul lui forte, așa că îl folosea des, mai ales după ce a început să chelească. Ca să atragă privirea oamenilor spre partea inferioară a feței.
- Așa că poate să fie de la ce vrei tu! Ce părere ai despre minunată? Sau măreață? Sau maestră? Și-a lăsat mâna pe umărul meu, în timp ce priveam prin lentile cele cinci stele arzând la peste cincizeci de ani lumină distanță de locul în care ne aflam. Simțeam respirația tatei pe obraz, caldă și umedă în aerul rece și uscat de toamnă. Respirația lui era atât de aproape, stelele din Cassiopeia atât de departe.
Acum stelele par mult mai aproape. La o distanță mai mică decât cele patru sute de milioane de kilometri cât sunt până la ele. Suficient de mică încât să poți întinde mâna până la ele, suficient cât să le ating, cât să mă atingă și ele la rândul lor. Sunt la fel de aproape de mine ca respirația lui de atunci.
Vorbesc ca un om nebun. Oare sunt nebună? Mi-am pierdut mințile? Poți să spui despre cineva că e nebun doar dacă mai e și altcineva prin preajmă care să fie normal. La fel e și cu binele și răul. Dacă totul ar fi bun, atunci nimic n-ar fi bun.
Uau. Asta chiar că sună... a nebunie.
Nebunia: noua normalitate.
Cred că aș putea spune că sunt nebună din moment ce mai există o persoană cu care mă pot compara: eu însămi. Nu eu, cea de acum, cea care tremură într-un cort în mijlocul pădurii, prea speriată să-și scoată măcar capul din sacul de dormit. Nu despre această Cassie e vorba. Nu, mă refeream la Cassie cea de dinainte de Sosire, de dinainte ca Ceilalți să-și miște fundurile lor de extratereștri până aici. Eu, cea de doisprezece ani, cea care avea ca singure probleme pistruii mărunți de pe nas, părul ondulat care nu stătea în niciun fel și băiatul drăguț care o vedea în fiecare zi, fără să aibă habar că ea există. Cassie cea care abia se obișnuia cu gândul că este un om normal. Că arată normal. Că e normal la școală. La fel și la karate și la fotbal. Practic, singurele lucruri deosebite la ea erau numele ciudat - Cassie de la Cassiopeia, de care ori cum nu știa nimeni - și abilitatea de a-și atinge nasul cu vârful limbii, un talent care deja nu mai era așa de impresionant de când ajunsese în școala generală.
După standardele acelei Cassie, probabil că sunt nebună.
După mine, ea e cea clar nebună. Uneori țip la ea, la Cassie cea de doișpe ani, mă iau de părul ei sau de nume, sau de faptul că e pur și simplu normală.
- Ce faci? strig. Tu nu știi ce o să se-ntâmple?
Dar nu-i corect. Adevărul e că nu știa, n-avea de unde, și ăsta era norocul ei și de-asta mi-e atât de dor de ea, mai mult decât de oricine, ca să fiu sinceră. Atunci când plâng - când îmi dau voie să plâng - pentru ea plâng. Nu plâng pentru mine. Plâng pentru Cassie cea care nu mai este.
Și mă întreb ce ar crede acea Cassie despre mine.
Despre Cassie cea care ucide.
Această carte explorează teme multiple. Ceea ce mă intrigă pe mine este faptul că arată ce trebuie să facă o persoană ca să supraviețuiască în circumstanțe nefavorabile. Trebuie să devii o altă persoană. Această luptă mentală nu este adesea inclusă în cărțile pentru adolescenți. Mă bucur că este reprezentată în această serie, fiindcă le adaugă personajelor straturi. Împletesc trecutul cu prezentul lor.
...
Primul Val a omorât jumătate de milion de oameni.
Al Doilea Val a făcut ca acest număr să pară derizoriu.
Trăim pe o planetă fără astâmpăr, în caz că nu știați. Continentele stau pe falii de pământ, numite plăci tectonice, iar aceste plăci plutesc pe o mare de lavă fierbinte. Se tot ating una de alta, se freacă, se împing, creând o presiune enormă. Cu timpul, presiunea se acumulează, până când plăcile alunecă, eliberând cantități uriașe de energie, sub forma cutremurelor. Dacă unul dintre aceste cutremure are loc pe linia care leagă două continente, unda de șoc produce un super-val numit tsunami.
Peste 40% din populația lumii trăiește la o distanță de până-ntr-o sută de kilometri de o coastă. Adică trei miliarde de oameni.
Tot ce-au trebuit să facă Ceilalți a fost să aducă ploaia.
Se ia o tijă din metal de două ori mai mare decât Empire State Building și de trei ori mai grea. Se poziționează deasupra unei astfel de linii de demarcație și i se dă drumul din înaltul stratosferei. Nu e nevoie de propulsie sau sistem de navigație. Doar se lasă să cadă. Din cauza gravitației, la momentul contactului cu solul, va avea viteza de 20 km/sec., de douăzeci de ori mai mare decât viteza unui glonț.
Lovește solul cu o forță mai mare de un miliard de ori de cât a bombei lansate deasupra Hiroșimei.
Pa-pa, New York. Pa, Sydney. La revedere, California, Washington, Oregon, Alaska, British Columbia Adios, Eastern Seacoard.
Japonia, Hong Kong, Londra, Roma, Rio.
A fost o plăcere. Sperăm că v-a plăcut șederea.
Primul Val s-a terminat în câteva secunde.
Al Doilea Val a durat ceva mai mult. Aproape o zi.
Al Treilea Val? A durat ceva - douăsprezece săptămâni. Douăsprezece săptămâni pentru a ucide... - a calculat tata - 97% dintre cei rămași după primele două valuri.
Nouăzeci și șapte la sută din patru miliarde? Faceți voi calculele.
Și atunci extratereștrii au aterizat în farfuriile lor zburătoare și au început să bombardeze? Și toți oamenii de pe Pământ s-au unit sub un singur steag ca să se joace de-a David împotriva lui Goliat. Sau de-a tancurile noastre contra ar mele voastre cu laser. Hai să vedem ce puteți!
N-am fost noi așa norocoși.
Iar ei n-au fost atât de fraieri.
Cum extermini aproape patru miliarde de oameni în trei luni?
Câte păsări sunt pe lume? Ghiciți? Un milion? Un miliard? Ce ziceți de vreo trei sute de miliarde? Asta înseamnă șaptezeci și ceva de păsări pentru fiecare bărbat, femeie și copil rămași în viață după primele două valuri.
Sunt mii de specii de păsări pe fiecare continent. Iar păsările nu se sinchisesc de granițe. Și fac mult găinaț. Se găinățează de cinci sau șase ori pe zi. Adică peste un triliard de proiectile curgând de sus în fiecare zi.
N-ai cum să inventezi un sistem de livrare mai eficient pentru un virus care are rata de ucidere de 97%.
14
În cea de-a șasea zi de refugiu am văzut pentru prima oară o dronă. Un gri strălucitor pe cerul însorit al după-amiezei.
Toată lumea țipa și alerga de colo-colo, înșfăcau arme, își fluturau șepcile și tricourile sau pur și simplu își pierduseră controlul: plângeau, țopăiau, se-mbrățișau sau băteau palma. Se credeau salvați. Hutchfield și Brogden au încercat să ne calmeze, dar n-au prea reușit. Drona a brăzdat cerul, a dispărut după copaci, apoi a revenit, de data asta mai lent. De la sol părea un zepelin. Hutchfield și tata stăteau în pragul barăcilor, urmărind-o, trecând un binoclu de la unul la altul.
- N-are aripi. N-are însemne. Și-ai văzut cum a trecut prima oară? Mach 2 pe puțin. N-are cum să fie pământeană chestia aia, numai dacă nu e vreo navă secretă.
În timp ce vorbea, Hutchfield bătea cu pumnul în pământ pe un ritm care să meargă cu ce spunea.
Tata a aprobat. Am fost cu toții conduși în barăci. Tata și Hutchfield au mai rămas în ușă, continuând să-și treacă binoclul de la unul la altul.
- Sunt extratereștrii? a întrebat Sammy. Vin, Cassie?
L-am văzut pe Crisco uitându-se la mine.
- Douăzeci de minute, a zis.
- Dacă vin, o să-i bat, a șoptit Sammy. O să le dau o lovitură de karate și o să-i omor pe toți!
- Așa o să faci, am spus și mi-am trecut mâna prin părul lui, cu un gest nervos.
- N-o să fug, a zis. O să-i omor pentru că au omorât-o pe mami. Drona a dispărut - s-a evaporat, mi-a zis tata mai târziu. Dispăruse într-o fracțiune de secundă.
Am reacționat cum ar fi reacționat oricine. Ne-am panicat.
Unii au fugit. Au luat ce puteau căra cu ei și au fugit în pădure. Alții au plecat doar cu hainele în care erau îmbrăcați și cu frica din suflet. Nimic din ce le-a spus Hutchfield nu i-a putut opri.
Restul ne-am adăpostit în barăci până la venirea nopții și pe urmă am dus panica pe noi culmi. Oare ne-au văzut? Oare acum urmează Stormtroopers sau armata de clone sau de roboți? O să ne prăjească cu tunuri cu laser? Era întuneric beznă. Nu vedeam nici la un metru în față pentru că nu îndrăzneam să aprindem lămpile cu kerosen. Șușoteli frenetice, plâns înăbușit. Ne înghesuiam unul într-altul pe paturile de campanie și tresăream la fiecare zgomot. Hutchfield i-a pus pe cei mai buni trăgători să facă de gardă. Dacă mișcă, trage. Nimeni n-avea voie să iasă fără acordul lui. Iar Hutchfield nu-și dădea acordul niciodată.
Noaptea a durat o mie de ani.
Tata a venit la mine prin întuneric și mi-a pus ceva între palme. Un Luger semiautomat încărcat.
- Tu nu crezi în arme, am șoptit.
- Obișnuiam să nu cred într-o grămadă de lucruri.
Schimbarea este inevitabilă. Poate că nu îți dorești să te schimbi, sau poate că nu îți dai seama că te-ai schimbat, dar se întâmplă. Nu o poți opri. Vremurile disperate îți schimbă modul de a gândi și lucrurile în care crezi. Chiar și zilele "liniștite" își lasă amprenta asupra noastră. Și într-o zi în care găsești un pretext ca să te compari pe tine cu o variantă a ta din trecut, îți dai seama că nu mai ești la fel și nu vei mai fi. Totuși, fiecare variantă a noastră este necesară.
