Toate drepturile rezervate - Gregory Scott Katsoulis, Editura Youngart, 2018
Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga
Fiecare cuvânt e "Marcă Înregistrată", Restricționată sau sub incidența Drepturilor de Autor. Companiile și oamenii care dețin drepturile le permit celorlalți oameni să le folosească, dar odată ce împlinește cinșpe ani, trebuie să plătească. Saretha împlinise cinșpe ani cu mai mult de doi ani în urmă. Eu purtam aceeași rochie portocaliu-deschis pe care o purtase ea dar nu-mi stătea nici pe departe la fel de bine. Tot ce aveam era plictisitor, gri și dintr-un grupaj limitat de haine aparținând domeniului public, pe care dna Harris ne lăsase să le printăm la underGAP.
La 6:36 p.m. urma să vină rândul meu; aveam să plătesc pentru fiecare cuvințel pe care îl rosteam pentru tot restul vieții. Am crezut, ce prostie, că urma să fie mișto.
Cătușa mă strângea. Am încercat să bag un deget între ea și mână. Nu era loc.
- În cazul puțin probabil în care trebuie să fie scoasă, a zis dna Harris, autoritățile însărcinate cu asta o pot extrage. Cu toate astea, în cazul în care Cătușa e scoasă din orice motiv, nu ai voie să vorbești. Fiecare cuvânt pe care îl scoți va avea ca rezultat un șoc dureros în ochi.
Am închis ochii. Pleoapele mi-au coborât dar puțin mai încet decât înainte. Ca parte a tranziției mele, pe lângă Cătușă, dna Harris mi-a introdus destul de neîndemânatic câte un implant corneic în fiecare ochi. Implanturile se contopeau, în momentul ăla, cu corneele mele. A zis că aș fi văzut foarte rău fără ele.
Sunt aproape sigură că era o minciună.
- Ai citit Termenii și Condițiile? a întrebat, dar știa că nu le citisem.
Nimeni nu citea Termenii și Condițiile. Erau plictisitoare - sute de pagini de limbaj legal intimidant, care-ți dădea dureri de cap. Ce conta? Trebuia să fiu de acord. Nu le puteam schimba, și chiar dacă teoretic puteam să "le refuz", eram obligată de lege să am implanturile înainte de a împlini cinșpe ani.
- Șocurile optice pot cauza greață, a zis cu o voce egală dna Harris, amețeli, roșeață a ochilor, umflături, dureri de cap, dificultăți în respirație, convulsii, palpitații ale inimii, schimbări de vedere și, bineînțeles, orbire.
- Rar, m-a asigurat Saretha.
Cătușa ei a bâzâit și a taxat-o cu 1,75$. Îmi era dor de vremurile în care vorbeam cu adevărat. Era tot timpul așa de optimistă și fericită. Bănuiesc că încă mai era, undeva înăuntrul ei, dar după tranziția prin care trecuse ajunsesem să vorbesc mai mult cu Sam. Nu aveam destui bani pentru a ne permite să vorbim liber odată ce trebuia să plătim pentru cuvinte.
- De obicei sărbătoritul ajunge la petrecere exact în momentul în care împlinește cinșpe ani.
Zâmbetul subțire al dnei Harris s-a strâns. Cred că ne cronometrase plimbarea prin parc. Nu făcea parte din planul ei să o luăm mai ușor.
Mi-aș fi dorit să nu am un Custode. Mi-aș fi dorit ca părinții mei să fie aici, dar când eram mică, familia noastră a fost dată în judecată pentru o descărcare ilegală de muzică pe care o comisese stră-stră-mătușa de undeva. Datoram Asociației de Drepturi Muzicale din America peste șase milioane de dolari în daune. Serviciul Datorii i-a luat pe părinții mei și i-a relocat undeva în Carolina, să polenizeze culturi cu un picurător de ochi și o perie până când datoriile noastre erau plătite. Mă durea inima când mă gândeam cât de departe erau.
Dna Harris mi-a observat tristețea și a făcut abstracție de ea.
Pe cealaltă parte a podului, petrecerea mea era înghesuită într-o fâșie de verdeață tunsă numită Parcul Falxo. Se afla chiar la marginea orașului, în inima Onzieme-ului, unde arcul domului se unește cu zidul orașului. Magazinele pe stil parizian înghesuite în jurul parcului se întindeau până departe, într-o aproximare de plastic a străinătății franțuzești.
.....
Chiar așteptam cu nerăbdare petrecerea - să-mi văd toți prietenii, să văd ce adunaseră Plasatorii de Produse și care urma să fie Marca mea. În sfârșit aveam să fiu un membru activ al societății. Așa zicea dna Harris. Dar dintr-o data, nu voiam să trec podul. Nu voiam o petrecere. Nu voiam o Marcă.
.....
Aveam discursul în mână, tipărit de dna Harris pe o foaie groasă de hârtie adevărată. Sponsorii mei îmi aprobaseră și îmi subvenționau costurile în schimbul condimentării discursului cu afirmații pozitive despre produsele lor Keene Inc. S-a oferit chiar să îl înrămeze după aceea, ca eu să-mi pot aminti mereu Ultima Mea Zi, dar refuzasem oferta; nu voiam să fiu responsabilă pentru siguranța unei foi de hârtie mai mult decât era necesar.
Nu-mi prea păsa de discurs. Mi se păruse amuzant să înghesui cât de multe reclame puteam, chicotind săptămâni întregi cu prietena mea Nancee Mphinyane-Smil despre cum să bag ceva și despre marca preferată de supozitoare cu concentrație industrială a dnei Harris.
Dintr-odată, îmi doream ca discursul să spună mai multe. Mai multe despre mine, despre gândurile mele, despre... viitorul meu.
- Chiar trebuie să o luăm din loc, a zis dna Harris.
Am dat din cap, înghițind în sec, și am început să mă mișc. Mă dureau ochii.
- Înțeleg că poate fi dificil. Să-ți reduci abrupt volumul de cuvinte, după paisprezece ani de vorbit liber.
Simt că toți ne reducem numărul de cuvinte la un moment dat. Poate că se întâmplă fără să ne dăm seama, dar în timp ce ne maturizăm, pierdem acea exprimare liberă pe care o au copiii.
Polițiștii au arătat spre mine. I-au spus că mă sărutase? Părea dezolată. Dintr-odată mi-a fost rușine că eram pe scenă. Oare credea că ar fi fost greșit din partea mea să merg mai departe?
- Citește-ți discursul, a zis dna Harris.
....
Am ridicat discursul. Nu puteam să zic cum mă simțeam în legătură cu el. Nu aveam voie să rostesc alte cuvinte. Dintr-odată, m-a străbătut un val de furie. Mâinile mele păreau să mă ardă. Am mototolit discursul într-o minge. L-am aruncat cât de tare am putut spre autostradă. A aterizat, bun de nimic, în mulțimea stupefiată, nici măcar la sfertul distanței pe care mă așteptam s-o parcurgă. De peste tot din jurul meu s-au auzit gemete scurte. Dna Harris chiar a început să plângă. Dronele de știri s-au grăbit să filmeze, ca o haită de câini alergând după un os. Au prins cadrele de care aveau nevoie și s-au întors spre mine.
Toată lumea știa ce urma. Aveam să fiu unul din copii ăia patetici pe care îi vezi la știri și care bodogăne câteva cuvinte de protest înainte de a fi scos de pe scenă. Finster a așteptat asta zâmbind, de parcă știa că aveam să-mi încalc contractul. Mi-ar fi ruinat familia. Și pentru ce? Orice aș fi spus, nu s-ar fi schimbat nimic. S-a uitat la Saretha și a zâmbit și mai tare.
Pe pod, bunica lui Beecher nu s-a mișcat și n-a părut să perceapă că făcusem ceva. Se uita fix înspre scenă, flancată de doi ofițeri de poliție cărora le căzuse fața.
Apoi, brusc, o altă opțiune a înflorit în mintea mea. Am luat-o rapid pe drumul ăla, pentru că era o alegere- alegerea mea- și una pe care n-o auzisem sugerată de nimeni niciodată și pe care n-o văzusem niciodată pusă în aplicare. Am pus degetul mare lipit de arătător în colțul gurii și mi l-am mișcat dintr-o parte în alta. Am făcut semnul închiderii buzelor cu un fermoar și mi-am jurat în sinea mea că nu aveam să mai vorbesc vreodată.
Această acțiune sigur va avea consecințe, dar cred că era și timpul să se întâmple un lucru ca acesta în acea lume. Speth nici nu își dădea seama ce lucru important făcea. Le arăta oamenilor că pot alege și altceva.
Ar fi trebuit să am o săptămână excelentă. Dacă făceam ce se aștepta lumea să fac, toți m-ar fi felicitat. Ar fi fost impresionați că mersesem mai departe, chiar și după ce făcuse Beecher. Aș fi primit cupoane de mâncare și pentru cuvinte. Aș fi avut o Marcă, probabil Dropsurile Moon, și aș fi putut să le cumpăr la mare reducere toată viața pentru loialitatea de care dădusem dovadă. Aș fi putut să țin capul jos, exact ca toți ceilalți. Nu era drept. Nu era corect.
Sera și-a fixat privirea pe mine, ca un șarpe gata să-și desfacă gura și să-și devoreze prada. Mi-am strâns mâinile în pumni. Datul cu pumnul încă era în domeniul public. Dar eram oare în stare s-o fac? Nu m-aș fi putut uita niciodată la Sera fără să mă gândesc la cum fuseseră luați părinții ei. Îi bătuseră fără milă pentru că refuzaseră să ACCEPTE, iar Sera venise la școală în ziua următoare pretinzând că era încântată că dispăruseră.
- Îmi place mai mult de doamna Harris, zisese; avea doar opt ani.
Cum aș fi putut s-o lovesc, știind toate astea?
Sera și-a deschis gura - fără-îndoială ca să zică ceva josnic - dar s-a oprit dintr-odată când o fată din ultimul an, cu Itzel Gonz, s-a apropiat de noi. Fără să încetinească pasul, Itzel mi-a întâlnit privirea și a tras un deget mare lipit de arătător peste buze în timp ce trecea în tăcere pe lângă noi.
Aici încep și ceilalți să i se alăture în rebeliune.
