Poemul Hanului cu urși, în volumul Nuvele și povestiri - Vasile Voiculescu, Editura Cartex, 2008
Poemul Hanului cu urși de Vasile Voiculescu mi-a lăsat impresia unei lumi de demult, plină de mister și tradiții. Mi-a plăcut felul în care autorul transformă hanul într-un loc aproape magic, unde oamenii, animalele și poveștile se întâlnesc. Mi se pare interesantă nostalgia copilăriei și legătura dintre om și natură transmisă prin imaginea urșilor.
AȘEZAT ÎN INIMA MUNCELELOR, la îmbucătura a patru văi, Hanul cu urși aținea calea a patru drumuri mari ce se înnodau în poala lui. Câți se lăsau din munte soseau la el seara, și musai trebuiau să facă popas de noapte. Pe cei ce suiau de la șes îi ajungea așijderi acolo amurgul și îi silea să mâie. Era lege: numai pe lumină se intra în gâtlejurile cotite și bolovănoase ce urcau la munte, ici de-a lungul puhoaielor repezi, colo peste cocoașe de pripoare și prăpăstioase piepturi de râpi. Vechi și neuitate drumuri ale țării de demult. Drumul oii, mii de ani bătut în sus și-n jos de copitele mărunte ale talazurilor de turme; drumul sării, croit de carele încărcate de bulgării ocnelor, geamăn cu cel al chihlimbarului până în schelele Dunării și Mării; drumul oalelor și ulcelelor, mai apoi drumul lemnului, de la trunchiul uriaș pentru catarge până la cherestea și draniță, toate încrucișate cu cele ce duc în schimb muntelui bucatele câmpului. La răspântia lor, hanul sta ca o trecătoare de hotar între munte și șes, pus să ia vamă tuturor câte se vânturau între amândouă. La începutul leaturilor ce abia se mai țin minte, el fusese han domnesc; pe urmă, dăruit unei mănăstiri, ajunsese călugăresc; ca mai apoi să încapă în mâinile unui boier, ai cărui moștenitori l-au scos la mezat. Acum îl stăpânea Oană, trocar priceput și robaci; sătul de pribegia cu ciubăre în spinare, se însurase și se chivernisise aici. O dată cu stăpân-su și aidoma lui, hanul, slab și sărăcuț, o ruină, prinsese cheag, cuprinsese lărgime, se pricopsise în acareturi, îngrășat cu osânza de încăperi noi, guși de poduri doldora de mărfuri și pântece de beciuri adânci. Clădit din piatră, cu acoperiș larg de șindrilă, el își deschidea din tindă, dea lungul unei săli ce-l străbătea de la un cap la altul, odăile mari să găzduiască un sat, afară de polățile din dos, unde sălășluia hangiul, cu nevasta, puița copiilor, adăugată cu argați și slujnice. După un timp, Oană îi anină, la un prăguș al pinului de-alături, o moară, un darac și o pivă. Iar sub o coșarcă pripăși un meșter cu foale și nicovală.
Mi se pare interesant deoarece creează imaginea unui loc plin de istorie, aflat între munte și câmpie, unde se întâlnesc drumuri, oameni și povești. Mi-a plăcut descrierea hanului, pentru că autorul îl face să pară aproape un personaj viu, care a trecut prin multe schimbări. Se observă și hărnicia lui Oană, care reușește să transforme un loc sărăcăcios într-un han prosper. Atmosfera de trecut și detaliile despre drumuri și meserii dau fragmentului un aer autentic și tradițional.
Hanul de jos le era târgul de desfacere al mărfii domesticite. Aici îi înfățișau cumpărătorilor - alți țigani, colindători, care se îndeletniceau cu jucatul urșilor prin țară. Rând pe rând, generații de urși din vechime făcuseră faima, un fel de firmă vie, a hanului. Ședeau cuminți, pe brânci ori culcați, așteptând poruncile stăpânilor. Când se ivea cumpărător, chinurile începeau, în hazul tuturor. Toți din han, de la moară, de la pivă, făurărie alergau să-i privească cum saltă pe hădărage, apoi, la altă comandă, se trântesc pe jos, fac pe morții, se scoală iar să se dea tumba, să mugească fioros, să facă ploconul, la sfârșit ducând o labă la frunte, pentru "salut". Îi hărțuiau astfel câte o zi întreagă, până beau aldămașul celor aleși. Noii stăpâni, încingându-și peste brâie lanțurile petrecute prin belciugele din nasul fiarelor, plecau cu ele, în bocetele țigancelor și puradeilor care îi crescuseră, în rând cu purceii, orătăniile și copii. Cei rămași se culcau la loc, închizând triști ochii lor mici și urduroși. Cu sau fără cumpărători, ei ședeau acolo mereu înșiruiți, ca la panoramă, așteptând să-i vie chef vreunui mușteriu de o reprezentație; numaidecât, pentru câteva lescăi, danțul, cu bălăbăneala lor pe ciomege, începea. Câteodată ieșea din gloată un ins cu ruptoare de mijloc și dureri de șale care cerea să-l calce ursul. Pentru operația asta aduceau o bătrână ursoaică, o matahală cu blana galbenă ca mierea, pricepută în asemenea îndeletnicire. Pătimașul se culca la pământ cu fața în jos. Dihania se urca cu pași moi pe el și pornea să-l frământe întâi ușor, cu câteșipatru labele, pe șale și pe spate, apoi, la îndemnul țiganului - hai, Marito, lasă-te grea -, ursoaica se apăsa cu putere, înfundând și ridicând ca niște pistoane buturii picioarelor în mușchii omului, până ce ăsta, nemaiputând răbda, striga: ho!
Mi-a atras atenția contrastul dintre măreția animalelor și suferința lor, fiind obligate să facă spectacole pentru distracția oamenilor. Descrierea este foarte vie și transmite atmosfera de la han, dar și o anumită tristețe pentru animalele care își pierd libertatea. Mi se pare un fragment care arată atât tradițiile vremii, cât și cruzimea ascunsă în unele obiceiuri.
Duminica, în preajma hanului pe lângă horă se înfiripa și oleacă de târg, adică se strângeau nu numai localnicii, ci venea lume streină din satele vecine, cu tot soiul de mărfuri spre vânzare. Hora începea după-amiaza; jur împrejurul bătăturii se așezau lavițe, pentru privitori. Taraful sta cocoțat în mijloc, pe un fel de podea de scânduri, ridicată pe stâlpi ca la doi stânjeni de pământ, unde urcau pe-o scăricică ce se lua numaidecât. Asta, ca să se împiedice certurile și bătăile între flăcăii satului și cei streini. Ai noștri porunceau un joc sau un cântec. Veneticii, ca să se arate tari, porunceau altul. Lăutarii șovăiau, nu știau ce să facă. Cearta se spărgea în capul lor. Dacă ascultau de unu, potrivnicii nu săreau pe aceștia, care-i așteptau cu cuțitele scoase, ci tăbărau pe țigani, că nu le făceau gustul, îi băteau, spărgeau viorile, rupeau arcușurile. Oană a găsit dezlegarea așa cum văzuse la Huțula - a urcat pe țigani în văzduh, unde nu-i mai ajungeau bâtele și cuțitele harțăgoșilor.
- Ați scăpat, ciorilor, v-ați suit pe cracă, le strigau ciudoși vrăjmașii, când lăutarii începeau brâul în loc de învârtita cerută de tabăra cealaltă, și nu se mai făcea nici o încăierare.
Dar o neorânduială mult mai grozavă, pe care Oană n-o putuse împiedica și care pe noi ne răsturna pentru multă vreme, era furatul fetelor din horă. Un flăcău căruia îi era dragă o fată pe care părinții nu voiau să i-o dea se înțelegea cu o haită de fârtați, rude ori prieteni, și în focul jocului, când nimenea nu se aștepta, se repezeau ca un stol de ereți în horă și-n vălmășeală răpeau fata dintre surate și fugeau cu ea. Până să se dezmeticească părinții, lumea, până să se alcătuiască o poteră de alți flăcăi care să-i urmărească, se făceau nevăzuți cu prada. Hoțul își ducea mândra acasă la părinții lui și curând se sfârșea cu nuntă. De obicei fata era mai dinainte înțeleasă cu feciorul. Dar întâmplarea mă tulbura aidoma cu cea din basm, când smeul fură și o ascunde pe tărâmul celălalt pe Cosânzeana. Dar îndeobște hora se petrecea fără întâmplări de acestea. Și când se pleca soarele în chindi taraful începea chindia, însemna sfârșitul. Toți, amestecați, se prindeau de umeri și încingeau un joc nebun. Era cel din urmă. Fetelor, nevestelor, copiilor nu [le] mai era îngăduit să mai stea. Trebuia să plecăm acasă, la muls vitele, la adus apă, la învârtit mămăliga. Rămâneau numai feciorii, care porneau jocurile lor voinicești, ținându-se câte doi-doi de brațe și chiuind ca-n codru. Cum plecau și streini mai departe, țiganii îndrăzneau să coboare, mai ales că venea refeneaua cu băuturi și cântece la ureche.
Se prezintă o imagine autentică a satului de altădată, unde hanul este centrul vieții sociale. Autorul surprinde atmosfera de sărbătoare, prin descrierea horei, a târgului și a obiceiurilor oamenilor. În același timp, sunt evidențiate și conflictele sau tradițiile mai dure ale vremii, precum furatul fetelor. Consider că fragmentul transmite o lume plină de energie și culoare, dar și o parte din mentalitatea și obiceiurile vechi ale comunității.
