Adopt a homeless person!
Așa scria pe panoul ăla imens din Civic Center, San Francisco.
Asta însemna să alegi din mulțimea delirantă de oameni ai străzii unul și să-i aduci hrană și apă zilnic, dar și haine, din când în când. Să fie cumva prietenul tău. Sau, mai bine spus, protejatul tău.
San Francisco era Mecca pentru bieții oameni. Era mereu o vreme prielnică, nici prea frig, nici prea cald, iar cei care locuiau acolo erau incredibil de prietenoși și bogați. Diferiți de cei din alte orașe printr-un sens al comunității și al solidarității mult mai accentuat. Era o bucurie să trăiești printre ei.
Pe lângă new rich people din Silicon Valley, cărora li se spunea dotcom kids, exista și un mediu studențesc foarte cald. Universități mari, oraș viu. Și școala mea, SFCM. Drumul meu zilnic implica o traversare curajoasă prin Civic Center și cartierul Tenderloin. Cine știe San Francisco știe că acolo, de-a lungul anilor, s-au aciuat mii de oameni ai străzii. Nu știu dacă i-a strâns primăria, poliția sau pur și simplu s-au adunat ei. Nu știu și, până la urmă, nici nu contează.
Doar să treci printre ei era o aventură. Nu, nu te ataca nimeni, erai safe. Dar te lovea o uimire cruntă, o deznădejde, un soi de milă disperată, un sentiment de inutilitate și de pierdere a speranței în specia umană. Asta, desigur, dacă rezistai mirosurilor.
Cum e posibil ca în cea mai puternică țară din istoria lumii să nu poți face nimic pentru acești oameni? Cum se poate să nu intervină statul, să nu le asigure un trai cât de cât decent, când cheltuielile pentru întreținerea tramvaielor istorice din centru ar putea acoperi lejer înființarea unor centre federale de cazare și îngrijire? Așa că ei rămân la mâna unor ONG-uri - să le zicem așa - care apar și dispar, care îi abrutizează, uneori îi abuzează, și care au adesea interese obscure. Au existat sute de proiecte de implicare a statului sau a primăriei. Niciunul nu a trecut. Se consideră că este "un mod de viață ales".
Pentru că nu reușeam nicicum să înțeleg de ce sunt atât de mulți și de ce nimeni nu face nimic, l-am întrebat pe Reid, marele meu prieten, care e explicația. Răspunsul lui m-a tulburat profund și m-a făcut să-mi reconsider dorința de a rămâne acolo cu orice preț:
- Răzvan, aici e vorba de o întreagă filozofie. Nu, nu e un mod de viață ales. Nimeni nu alege să ajungă așa. E vorba de mentalitatea primilor americani, de felul în care s-a format această națiune. Când europenii traversau Atlanticul în căutarea unui loc liber și bogat, veneau spre vest. Ca să se deplaseze în siguranță, formau caravane care trebuiau să fie mereu în mișcare. Aveau disciplină strictă, orar, arme. Nu aveau voie să staționeze. Cine se îmbolnăvea, cine nu mai putea ține pasul - bătrâni, copii, oameni cu handicap - era abandonat pe drum. Cu toată durerea familiei. Nu existau excepții. Deviza era clară: "scapă cine poate" sau "numai cei puternici înving".
Mentalitatea asta persistă. Oamenii străzii nu sunt considerați puternici. Ei n-au "scăpat". Sunt niște "looseri". Pentru ei nu există nici milă, nici înțelegere, nici compasiune. Sigur, le mai aduci un sandviș, o supă, o cafea, un tricou, o pătură - mai mult ca să te liniștești tu. Ei însă nu mai pot înțelege omenia ta. Sunt aici, în Civic Center, oameni care nu și-au dat jos pantalonii ani de zile. Fac pe ei, au răni grave pe picioare și pe organele genitale, dureri îngrozitoare. Nimeni nu se ocupă de sănătatea lor, nici fizică, nici mentală. Din același principiu.
Asta se întâmpla între anii 1998 și 2004.
Anul acesta, iarna, am fost la Chicago. Orașul nu e deloc un loc bun pentru homeless people. Ger cumplit, oameni mereu grăbiți, neprietenoși, prinși într-o agitație continuă. Acolo șocul meu a fost și mai mare. La fiecare cincizeci de metri, pe trotuarele din centru, stăteau familii întregi - oameni normali, sănătoși, cu copii mici - toți disperați, încercând să-ți prindă privirea ca să-și poată spune suferința.
Nu erau oamenii străzii pe care îi știam eu. Erau evacuați. Oameni care și-au pierdut slujbele și orice venit. Nici pe ei nu-i ajută nimeni. Sunt tratați la fel ca "looseri"-ii din San Francisco.
Mie mi se pare intolerabil.
Când m-am întors acasă, mi-am ușurat inima. Statele Unite nu mai sunt un loc în care să merg cu bucurie. Au fost, mult timp, a doua mea țară.
Not anymore.