San Francisco e (sau era) o metropolă fabuloasă. Pe lângă faptul că acolo, ori prin jur, trăiau cei mai bogați oameni din lume, orașul în sine era nespus de frumos. Arhitectura, portul, podurile, tramvaiele istorice (sau cele trase de cablu subteran), străzile ultrapitorești, ambianța specială - liberă, destinsă și politicoasă - toate astea te făceau să te cufunzi efectiv în el.
Marea mea bucurie, în puținele ore libere pe care mi le permiteam acolo, era să merg cu prietenii la cafenea. La orice cafenea, pentru că toate erau minunate. Îți luai o cafea și o prăjitură și stăteai ore în șir, doar ca să savurezi, mulțumit de viață, felul sanfranciscan de a trăi. Eventual îți luai ceva de muncă pe laptop, pentru că în toate cafenelele din oraș liniștea era respectată. Nicăieri nu am întâlnit muzică decât, eventual, în surdină.
După o repetiție lungă și grea de la operă, am ieșit cu prietenul meu Frankie la un cappucino, în locul nostru preferat, At Scullery. Urma să punem la cale nu știu ce concert sau recital. Am găsit o masă perfectă, ne-am pus cafelele pe măsuță și am început să mâncăm tacticos prăjiturile noastre. Eu aveam o dambla pe ceea ce se numea pumpkin scone, și multe kilograme de colesterol și grăsime i le datorez și acum. Eh, în fine...
Și stăteam noi frumușel de vorbă când, deodată, Frankie îngheață literalmente. I-am văzut fața cum se schimbă, cum începe să-i curgă lacrimi și cum se înroșește. Rămăsese cu ochii fixați undeva peste umărul meu.
- Ce ai pățit, omule? Pe cine ai văzut?
- Răzvane, sunt în extaz, cred că în spatele tău e chiar Jack Nicholson. Staaai! Nu te întoarce... Ba întoarce-te, discret de tot! Staaai, nu acum! Acum!
Era atât de agitat că nici nu mai știam ce să fac. M-aș fi întors, că mi se părea prea puțin probabil să fie chiar el, dar nu mă lăsa omul meu. Până la urmă am găsit un pretext să mă uit în spate, foarte discret. Mi-a căzut și mie fața instantaneu. Da, părea chiar el. Exact cum și-l imaginează toată lumea: rupt de toți, flendurând un ziar nepăsător, ciufulit și în lumea lui.
- Frankie, el e! i-am zis prietenului...
- E actorul meu preferat, îi știu absolut toate replicile, sunt șocat! Îți dai seama?? Chiar el!!! Vai de mine, ce mă fac acum???
Eram un pic confuz. Frank era un tenor de clasă; între timp a devenit un solist de prim rang în Germania și are în continuare doar roluri majore. Deci nu mi-l imaginam fan, dintr-ăia care se lichefiază când văd celebrități. Da, și mie mi se părea extraordinar să-l am în preajmă pe marele actor, dar nu făceam ca trenul.
- Trebuie neapărat să-i vorbesc! Trebuie să-i iau un autograf!! Am să mor dacă nu o fac, nu o să mi-o iert niciodată!
- Păi ia-i-l.
- Cum, pe ce?
- Ce-ar fi să-l iei pe partitură? Așa o să vadă și el că și tu ești un artist și sigur o să stea altfel de vorbă cu tine, i-am zis.
- Excelent. Dar partitura mea e ferfeniță. Dă-mi-o pe a ta și îți iau eu una nouă! Te implor!
- Dar eu am notații pe ea, mi-am subliniat partea...
- Nu contează, că nu am s-o mai folosesc! Te implor, omule, nu mă lăsa! A ta e mișto, ți-am văzut-o.
Într-adevăr, aveam o partitură Ricordi nou-nouță de L'elisir d'amore, îmbrăcată într-un fel de catifea. Era foarte frumoasă.
Nu-l puteam refuza, la cum se ruga. I-am dat-o.
- Hai, du-te și vorbește cu el, te aștept aici cumințel.
- Hai și tu!
- Nu, Frankie, nu sunt atât de dornic și, în fond, e momentul tău!
- Ok.
A vrut să se ridice, dar i-au cedat picioarele.
- Nu pot! Pur și simplu, nu pot! Mi-e atât de frică! Am emoții îngrozitoare.
Asta chiar era de neînchipuit. Frankie, emoționat... Nu puteam să cred. Tocmai el, cel care înainte de fiecare spectacol părea calmul însuși, cel care ne încuraja pe toți și care râdea de cei care aveau emoții... Cum se poate așa ceva?
- My friend, nu te mănâncă! Du-te cu tupeu! Cred că o să te placă foarte mult! Poate îl inviți la o repetiție ceva, sau la un spectacol!
Între timp, ospătarul venise să strângă ceva de pe masă. Frankie l-a întrebat:
- Tipul de acolo e chiar Jack Nicholson?
- Da, vine des aici, a răspuns omul calm, zâmbind ciudat.
- Bloody hell! a mai zis tenorul, aproape plângând. Nu am curaj...!!
- Vrei să mă duc eu? l-am întrebat.
- No way! Vreau să-l întreb multe, am multe să-i zic, dar nu știu ce e cu mine.
După minute supărătoare, în care Frank se tooot codea, s-a ridicat și a făcut câțiva pași, după care a revenit la masă.
- Nu, nu pot, nu mă mai ascultă picioarele...
- Dă-ncoa' partitura, că mă duc eu, i-am zis, iritat de panica lui inexplicabilă.
- Nu, nu, gata! Merg.
A mai stat trei minute să-și facă curaj, apoi s-a dus.
M-am întors să văd faza. Ospătarul se uita și el, cu același zâmbet parșiv.
Frankie s-a pus la trei metri de masa lui Jack și a întrebat cu glasul tremurat:
- Are you the great Jack Nicholson?
Omul se uita imperturbabil în ziar. Și-a ridicat o singură secundă privirea spre prietenul meu și i-a zis, mormăit:
- Fuck off!
Lui Frank i-a căzut capul între omoplați și s-a întors la masă plângând mocnit. Avea fața plină de lacrimi și muci.
Pe mine m-a luat sughițul.
Ospătarul zâmbea și mai parșiv.