Arăta groaznic, săraca de ea... Avea același combinezon mototolit, de o culoare incertă, din care curgeau ațele. Nici nu mirosea prea bine, iar faptul că avea tenul ăla întunecat, o făcea și mai inabordabilă. Dar era dulce în felul ei, nu înjura niciodată, nu era expansivă cum eram noi toți din gașcă. Nu ne plăcea că tot încerca să ne intre pe sub piele, dar nu știu, era o lumină plăcută în chipul ei, era ceva ce o făcea suportabilă. Îndura cu stoicism glumele noastre despre etnia ei, iar noi, adolescenți răutăcioși, ticăloși în felul nostru de a lua la mișto tot, practicam un soi de toleranță în ceea ce o privea pe biata Cătălina.
Într-o zi a venit sfioasă la mine și mi-a zis:
- Piki, vreau să te rog mult să mă conduci până acasă. E un tip care stă la colțul străzii și care mă tot supără. Vreau doar să vadă că am prieteni mișto și că nu e frumos ce zice. Atât. Te rog!
Am dus-o, mai de silă, mai de milă. Am lăsat-o în fața casei. Casă? Hm, mai degrabă o ruină, fără toate geamurile, fără perdele. În mare parte, zidurile erau crăpate, mansarda căzută de la cutremur, ce mai, o oroare. Era rușinată. Mi-a zis că are 5 frați mai mici de care se îngrijește. Mi-a mai zis că-și știe condiția dar că e o luptătoare. Zilnic fuge de acasă pentru 2-3 ore să stea cu noi, faptul că e acceptată în gașca noastră de la Kisseleff e pentru ea cea mai mare realizare. A, da, și faptul că e premianta clasei. Da, greu de crezut dar adevărat. Dacă pe tatăl ei îl găsește beat când se întoarce, atunci sigur va lua niște palme, doar pentru că nu a stat cu frații ei mai mici. Sau din orice alte motive.
Atunci m-am deșteptat, în minutele cât am stat în dreptul casei ei. I-am văzut zâmbetul amar și jenat. Fata aia trăia o dramă, dar nu părea copleșită. Dimpotrivă. Abia atunci i-am simțit puterea. Cu toate astea, eu am simțit o imensă compasiune pentru Cătălina atunci. Am decis să nu o mai iau la mișto niciodată. Mai mult, am decis să nu mai judec alandala oamenii. Și, dacă voi putea, să renunț la bășcălie. Întrucâtva, am reușit.
Și acum, morala:
Acum vreo 5 sau 6 ani, dădeam să traversez la semaforul de la statuia lui Carol, în fața BCU. Cineva se pune lângă mine și mă întreabă:
- Piki, tu ești?
- Da... Îmi pare rău, nu-mi amintesc cine sunteți.
Doamna din fața mea era o femeie stilată, cu un aer parizian, bine trăită, dar cu un zâmbet sfios, dulce și cald.
- Sunt Cătălina.
- Care Cătălină?
- De la Kisseleff. Nu mă mai știi? Mă întristezi...
- Cătălina??? Doamne...
Avea vârsta mea, desigur, aproape de 50, dar avea un aer feciorelnic, un mod tineresc și plăcut de a se adresa și de a vorbi. Era îmbrăcată extrem de șic, cu cizme înalte și pantaloni ca de călărie. Avea un păr foarte des, tuns destul de scurt și coafat simplu. Îi stătea minunat. Ce mai, o femeie după care întorci capul, oricine ai fi.
- Ce faci Cătă, arăți incredibil! Cum ți-e viața, ce faci, te-ai căsătorit? Ai copii?
Am aflat că era arhitect, că avea propriul birou, că și-a făcut studiile in domeniu la New York, că superviza niște lucrări chiar la Biblioteca centrală universitară din spatele nostru. Se măritase demult, era văduvă de curând, soțul ei era diplomat dar murise la nici 50 de ani de un cancer. Dar ea e puternică, a trecut peste acest lucru, păstrându-i amintirea cu dragoste. Are un băiat care e la studii de diplomație undeva în Anglia. E fericită și împlinită, în ciuda pierderii soțului. Am stat cam 20 de minute să vorbim, acolo, pe trotuar. La un moment dat, mi-a zis:
- Vreau să te iau în brațe, mă lași?
M-a îmbrățișat strâns și m-a sărutat pe obraz.
- Îți mai aduci aminte când te-am rugat să mă duci acasă, ca să mă protejezi de cineva? Ei bine, te-am mințit. Am vrut să stau mai mult cu tine. Am vrut să vezi cine sunt și să văd dacă te afectează condiția mea. Îmi plăcea mult de tine, dar nu puteam fi parte din viața ta. Însă am muncit, cu tine în gând, cu voi toți în gând, am vrut să fiu ca voi. Acum sunt bine, și toți frații mei sunt bine. Unii sunt absolvenți de facultate, alții nu, dar sunt toți oameni foarte ca lumea. Am avut eu grijă... Poate ne mai vedem, Piki! Eu cam trebuie sa fug. Ai grijă de tine, de fata ta, de tot! O să te mai caut.
- Păi dă-mi telefonul, vreau să te sun, vreau să știu mai multe despre tine, dacă se poate!
A ezitat câteva clipe.
- Piki, nu. E mai bine să ne vedem întâmplător. Și ai să vezi, o să ne reîntâlnim curând. Știu, simt! Mereu ai venit când trebuia! O să vii curând!
A plecat subit. Nu am mai văzut-o de atunci.
Cred că nu îi mai trebuiesc.