În verile copilăriei mele, pe strada Miron Costin soarele își făcea de cap. Totul era cufundat în lentoare. O liniște nefirească, grea, domina ambianța. Se apropia amiaza și oamenii mari se ascundeau, leneși, prin odăi răcoroase. Totul avea un aer melancolic și dulceag. Strada era nemăturată și puteai simți printre dinți un praf gros, strâns pe alocuri de vânt în pâlcuri. Copaci subțiri creșteau pe margine, neîngrijiți, strâmbi și necăjiți. Prin crăpăturile din asfaltul uscat al trotuarului ieșeau triști snopi de vegetație spontană. Carosabilul nu căpătase încă stratul de asfalt și era pavat cu pietre de râu masive și lucioase. Bordurile din granit, vechi de o sută de ani, plombate cu altele mai noi din ciment, arătau amarnic. Casele pe lângă care ne jucam, unele vechi de la început de lume, șubrede și anemice iar altele în cel mai burghez stil art-deco, creau și ele un amalgam pitoresc. Copiii, prietenii mei, se pregăteau de o zi de joacă.
De ziua mea, pe 7 august, prietenii mei cei mai buni, Buric și Tudorică veneau în vizită. Erau puși de părinți să se spele și să se aranjeze, apoi împachetau micile cadouri în hârtii colorate. Mămicile își pieptănau băieții cu chicile mari, ca de vacanța de vară. Intrau gălăgioși pe scara din față unde Pikișor, adică eu, și buna lui mamă îi întâmpinau bucuroși de oaspeți. Erau doar un pic sfioși la început, apoi începeau să alerge prin casă și să fabuleze în neștire întâmplări ciudate inventate spontan. Sau maltratau pianul, sau îl maltratau pe Ross, minunatul nostru setter irlandez, cel care era în culmea fericirii, cerșind dragoste de la fiecare. Mama căra bunătăți pe masă și supraveghea totul discret, cu coada ochiului. Radu, fratele meu cu 7 ani mai mare ca noi, avea șansa să îi uimească pe mai micii lui vecini cu poveștile lui despre fete, despre școală sau despre fotbal. La final, le cânta ceva la vioară, pentru definitiva admirație a tuturor. După nici două ore, ieșeam din nou pe stradă, pentru un joc de leapșa sau de v-ați ascunselea, până târziu, pe înnoptat, cu toți ceilalți camarazi de pe stradă. Și nu erau puțini. Decretul din 1966 își putea admira roadele abundente.
Dacă era duminică, ieșeam cu tata pe Griviței, spre cumpărăturile de la piață. Treceam pe lângă atelierul de reparații radio al vecinului Voicescu, magazinul cu pește viu de vânzare, pe lângă cel de cauciucuri și piese de schimb și pe lângă micul atelier de cizmărie. Ajungeam în dreptul Gării de Nord și ne miram cât de urâtă era gara asta, deși era principala poartă de intrare și ieșire din București. Ne gândeam la fala ei apusă, la felul oribil în care era zugrăvită pe exterior și la fauna care subzista prin jurul ei.
Calea Griviței avea pe vremea aia un aspect mai simplu. Tramvaiele Thomson defilau neobosite, făcând zgomote grotești, mult mai mari decât le era viteza. Când înaintau, se zbăteau pur și simplu pe șina cea strâmbă, arătând ca niște dinozauri epileptici. Troleibuzele erau însă și mai gălăgioase, mai ales când se apropiau de stație și trebuia să-și micșoreze viteza. Făceau un sunet bizar, ca râsul sarcastic al unui comandant de închisoare din Columbia, cu mari probleme mentale și complicații hormonale.
Mașini nu erau prea multe. Căruțele cu cai nu erau prea puține și aveai bune șanse să calci în balegă, când traversai. A, da, și traversam pe unde voiam. Te asigurai bine și te strecurai binișor printre autovehiculele pestrițe. Nu aveai nicio teamă. Nu te claxona nimeni și nimeni nu se uita urât la tine. Deseori, când trecea câte-un camion, se lăsa o perdea verzuie de fum, condimentat cu mirosuri scandaloase. Era normal.
Pe blocul de pe Duca, cel ce azi stă să cadă, părăsit și trădat de incompetențe și planuri ticăloase, stătea scris, undeva sus: "Dați copiilor dropsuri". Era normal și asta.
În jurul gării, pe lângă cofetăria Delicia și magazinul Sora se aduna crema cerșetorilor din România, zeci de oameni de neimaginat, cu tot felul de infirmități dureroase la vedere. Te uitai la ei ca turistul la un zoo. Fiecare dintre ei avea propriul slogan, propria melodie. Exact ca animalele din cușcă. Mai erau vânzătorii de ziare cu standuri improvizate sau direct pe jos și acarii ITB, în micile lor cabinuțe, pline de macrameuri murdare și rățuște oribile de plastic.
Mai treceau prin strada animată măturătoarele, cu târnuri ciufulite și tomberoane pe roți enorme, care glumeau între ele cu vorbe deocheate. Sau erau cei care cumpărau haine vechi, sau dădeau la schimb vase de porțelan după ce negociau la sânge. Prin străduțele mai mici treceau și tăietorii de lemne, smălțuitorii, tocilarii, geambașii de sticle goale și mulți alți amărâți ce trăiau sub nivelul sărăciei. Nu-mi ies din memorie vocile lor afectate de alcool prost și tutun cumplit. Dacă închid ochii, și acum îi aud:
"Sparg la leemneee, buturugi de spaaart!"
"Sticli goali, sticli murdari cumpăăăă!"
"Spoi tingiiiiii!" (Spoim tingiri)"
"Hăăăt-tura, hăăăăt-turica!" (Mătura, măturica!)
"Hiaaaare veeechi! Cazane de aramă, ligheane vechi, cumpăăă!"
"Geaaamu, geam, geamgiiiuuuu!"
În fiecare zi, același carnaval haotic, cu aceleași mirosuri, sunete și imagini ce sunt acum bucăți din memoria mea sentimentală. Mi-e dor de toate astea, dar nu vreau să le retrăiesc.