- Tată, dă-mi și mie vreo 10 lei!
Tata se uita mirat la mine:
- Tu nu știi că nu eu țin finanțele? De ce îmi ceri mie?
- Păi știi, mâine e 1 martie și nu pot să-i cer mamei bani ca să-i iau de ei mărțișor! E aiurea! Hai, te rog.
Auzind așa argument, tata zâmbea și băga mâna în buzunarul de la spate de unde scotea portofelul lui gros, din piele neagră, lucioasă, erodat de ani și cheltuieli.
- Fii atent aici la mine, Sarafakis (câteodată îmi spunea așa, habar nu am de ce): Eu îți dau 20, că nu vreau să îi iei ceva banal sau ieftin. Și îi iei și un buchețel de mărgăritare, dacă găsești. Dacă nu, ghiocei, merg și ăia.
Mama adora pur și simplu mărgăritarele. Nu prea putea să le numească în română, nu prea nimerea cuvântul. Nici lăcrămioare nu putea să spună, prefera să le numească în maghiară, așa cum făcea cu toate lucrurile care-i umpleau sufletul. Așa că ele erau gyöngyvirag, pronunțat aproximativ "diundvirag". Așa că și eu eram pentru ea, când voia să mă alinte (mai mereu adică) "diundivirag".
Pe 28 februarie, când ieșeam de la școală, treceam prin piața Matache să iau mărțișor și flori pentru mama. Chiar la intrarea în piață erau tonetele, niște mese roșii cu un blat de carton învelite în catifea, cocoțat pe ele. Acolo, înfipte în bolduri, erau mărțișoarele fabricate de statul român. De la cele mai mici modele, cele de doi lei, din tinichea sau chiar lemn, până la unele mai elaborate, lucrate în materiale textile, în sticlă colorată sau hârtie creponată. Astea erau de obicei într-o casetă de plastic, cât o cutie de chibrituri sau poate mai mari. Costau 5 lei și erau pentru persoane deosebite. Nu puteai să-i iei mamei sau iubitei mărțișor de doi lei, era de prost-gust. Musai de 5.
Era îmbulzeală, trebuia să ai răbdare și insistență. Arătai cu degetul pe panou pe cel pe care-l voiai, vânzătoarea îl lua, ți-l băga într-o pungă pe care scria, foarte inspirat de altfel "Mărțișoare", sau "1 Martie", iar dintr-o pungă scotea un șnur împletit și ți-l băga și pe ăla. Dădeai banii și pa. Dura cam 10 minute. Apoi era marea încercare. Câteodată, mai rar însă, găseam lăcrămioare și eram în culmea fericirii. Dacă nu, erau ghioceii. Și atunci erau țigănci în piață care se ocupau de flori. Multe dintre ele aveau un soi de coșulețe rotunde, frumoase, în care florile de sezon erau aranjate în snopi. Negociam greu, greu de tot cu ele. Nu lăsau din preț prea mult. Un mic, foarte mic buchețel de ghiocei, 5 lei. Dacă luam lăcrămioare, erau probabil 15 lei. Poate le lăsau la 12, dar greu, greu de tot. Trebuia să te prefaci că pleci, că ești scandalizat de preț, că nu ai decât fix 12 lei, trebuia să faci multă actorie scârboasă. Și poate așa. Iar eu făceam, nu aveam rușine.
După ce luam și florile, le băgam în ghiozdan cu maaare grijă. Apoi, ajuns acasă, le scoteam atent, șterpeleam o cană din bucătărie, una care să nu iasă în evidență, o umpleam cu apă, băgam florile în ea și o ascundeam în bibliotecă, sub cheie. Dar, cum mă știți, dimineața, somnoros și chiaun, ieșeam la cafea dar uitam de ele. Tata, care deja își făcuse datoria cu oferitul mărțișorului, îmi făcea semne disperate și întrebătoare din ochi. Mă prindeam greu, săream de la masă, mergeam în camera mea, le luam și cu cel mai dulce zâmbet din lume i le ofeream mamei. Mama se lumina de bucurie. Zâmbea cu un mic tremur de bărbie și mereu cu lacrimi în ochi.
Adora chestiile astea! Pur și simplu, le adora. Orice dovadă de prețuire, orice gest de iubire, orice zâmbet de drag aveau în mama mea cel mai intens impact. Și ne oferea darul suprem: zâmbetul ei ca mierea, ca un răsărit de soare, ca nectarul picurat pe suflet.
Și dacă nici mama nu a fost alintată, iubită, prețuită, protejată și adorată, nu a fost niciodată, nicio femeie.
La mulți ani de mărțișor, doamnelor și domnișoarelor. Sper să zâmbiți exact ca mama mea.