Mare, mare figură Vasilică
... Trebuie să vă zic despre el!
Îi stătea uniforma băț pe el. Nicio cută, niciun fald, nicio pată. Chiar dacă lucra cu mine în infirmerie, nu-și dădea jos boneta din cap nici să-l pici cu ceară. Centura îi era mereu strânsă în talia lui de viespe și paftaua aia strălucea exact pe centru, în cea mai corespunzătoare poziție. Era tuns perie, atent, îngrijit. Eu mă trezeam pe la 6, el era deja în picioare, meșterind ceva la autoclava cu seringi. Eu stăteam în cămașă, el în tot echipamentul, de parcă urma să plecăm pe front.
Era metodic și priceput. Îl luasem mai mult să facă injecții și să dea tratamentul pe salon, dar el făcea mult mai multe. Încercam din răsputeri să mă apropii de el, voiam să-l știu mai bine, să-i știu istoria, să înțeleg ceva din felul lui. Doar că el evita asta. Mă ținea la distanță dar îmi arăta un respect exagerat, știind probabil că eu insistasem să vină la infirmerie, din subunitatea aia nenorocită de infanterie, abia formată.
Dar ceea ce mă irita la el cel mai mult era felul în care știa să se țină departe de tot. De exemplu, dacă îl lăudai, îi ziceai "Bravo Vasilică" el se uita la tine ca trăznit și te întreba candid:
- De ce "bravo"?
- Păi uite, ai terminat treaba.
- Aa, mulțumesc, deși...
Și se oprea acolo.
- Deși ce? întrebam eu firesc.
- Lasă...
Câteodată venea el la mine și-mi zicea:
- Mi-a plăcut cum ai rezolvat cu cei recalcitranți, eu nu aș fi putut!
- Ei, Vasilică, e doar o chestie de experiență. O să poți!
- Nu nu, dar tu ai autoritate asupra lor și știi să îi calmezi. Deși...
- Iar deși? Deși ce??
- Lasă.
- Nu, nu, zi acum! Deși ce?
- Nu contează! zicea el, și pleca.
Așa-mi făcea mereu.
Cum ziceam, era harnic și mereu activ. Eu mai aveam doar câteva săptămâni să mă eliberez și atunci Vasile ar fi venit în locul meu, ca sanitar principal. Doar că trebuia gradat. Comandantul regimentului l-a scos în fața tuturor, la apelul de dimineață, și a zis:
- Pentru merite deosebite, pentru devotamentul arătat, bla bla bla, se înaintează la gradul de sergent, caporalul Stere Vasile, care va prelua funcția de militar în termen sanitar șef pe infirmerie.
Comandantul i-a scos macaroanele de caporal și i-a pus tabla aferentă noii sale misiuni.
Vasile, ca un adevărat stâlp al armatei române, arăta ca-n filme. Uniforma cădea perfect pe el, bocancii erau oglindă, boneta parcă bătută în cuie în capul lui mic și țuguiat. Postura era perfectă, cu spatele drept ca un plop, poziția de drepți era ireproșabilă! Totul era ca la carte și comandantul, mare amator de de-astea, era copleșit de atitudinea lui Vasilică.
La sfârșitul ceremoniei, colonelul îi întinde mâna, cu un zâmbet admirativ. Vasile salută rapid cu un gest perfect, apoi îi întinde mâna și el comandantului și rostește din toți bojocii, așa cum cerea ritualul:
- Servesc patria!
Apoi, încet, dar suficient să auzim toți, zice:
- Deși...
Ofițerul superior din fața lui face ochii mari. Nu-i vine a crede. Vasilică stătea smirnă în fața lui cu cea mai nevinovată moacă. Eu nu știam cum să mă ascund să nu râd. La fel și cei care-l cunoșteau.
Mica ceremonie se termină și amândoi mergem la infirmerie. Ajunși acolo, i-am zis:
- Vasile tată, e clar, ești un nebun simpatic și curajos.
Omul era uluit:
- Dar de ce spui asta? Ce-am făcut?
- Tu nu ești cu țiglele pe casă? Cum adică, ce-ai făcut? Nu ți s-a părut nimic anormal?
- Nu! Ce? a întrebat nepăsător.
L-am lăsat în pace. Nu i-am mai zis.
Pe la prânz, pe când el era în salon împărțind mâncare, mă pomenesc cu însuși comandantul:
- Băi Georgescule, ce-a vrut ăla să spună cu "deși"-ul ăla? De când sunt eu în armată nu mi s-a întâmplat ca cineva să iasă din tipic. Și cum adică "deși"? Deși ce? Deși nu servește patria? Deși are alte gânduri? Ce-a fost aia?
- Nu știu, tovarășe colonel. Și mie îmi zice la fel. Cred că e un tic verbal, altminteri nu înțeleg.
- Ia adu-l aici la mine!
Am mers după el și l-am adus colonelului. Eram vesel, conversația ce urma mă făcea așa. Abia o așteptam!
- Băi sergent, tu ai de-acum o sarcină grea aici, ești responsabil cu sănătatea și curățenia pe regiment! Realizezi asta?
- Permiteți să raportez, da, realizez asta!
- Bun, atunci nu trebuie să mă gândesc la altă variantă, nu?
- Permiteți să raportez, nu, nu trebuie să vă gândiți la altă variantă.
- Păi nu înțeleg mă băiete, de ce ai zis "deși"? Ce deși? Deși nu poți, nu vrei, nu era în planurile tale?
- Permiteți să raportez, pot, vreau, era în planurile mele.
- Și atunci, ce deși?
- Permiteți să raportez, îmi voi servi țara cu abnegație și cu toate resursele mele.
Comandantul nostru era în cumpănă. Se uita la mine cu buzele strânse a râdere. Eu zâmbeam, dar cu greu îmi potoleam un râs sălbatic. Aveam senzația că și marele șef făcea la fel. Doar Vasilică era serios ca un cioclu în timpul ședinței de dare de seamă anuală.
- Bine, să văd eu că nu-ți dai toată silința aici, Stere! Direct la diribau ajungi, ne-am înțeles? Sunt cu ochii pe tine ca pe butelie! Te ia mama dracu la cel mai mic pas greșit! Ai înțeles, sergent Stere?
- Am înțeles, să trăiți, strigă el din adâncul plexului solar. Deși...
- Iar deși??? Futu-ți...
Și mi-l ia pe Vasilică la niște înjurături cum rar mi-a fost dat să aud. Mai avea un pic să îl ia la poceală. Dar, în timp ce-l înjura, foarte înțelept, s-a decis să iasă și să plece, lăsându-l pe Vasile speriat de moarte și pe mine într-un râs cât Ceahlăul.